De-a războiul

" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian



Copil fiind, m-am jucat des de-a războiul. Pe strada mea mai locuia doar o singură fată şi amândouă ne prindeam cu entuziasm în jocurile violente ale mult mai numeroşilor băieţi. Gândind cu mintea de acum, îmi pare că eram cam... cum să zic... marginalizate? La fotbal, de exemplu, plasate în apărare, stăteam degeaba în faţa porţii, în timp ce prietenii noştri chiuiau dând iureş în atac. Despre război, ce să mai vorbesc, nu ajungeam niciodată la comandă. Şi în timp ce ei se numeau, conspirativ, Maiorul Lee sau Căpitanul Blood, pe noi ne botezau mai simplu, Andrei sau John, ca pe carnea de tun...

Îmi amintesc bine de tot o zi lungă de vară. Îndeplinisem cu stricteţe toate ordinele pe care le primisem de la comandantul meu. Mă târâsem prin bălării, cu un puşcoci de lemn în braţe, escaladasem fără frică ruinele fostei fabrici de bere care ne serveau mereu ca decor, traversasem de mai multe ori, pe o conductă cu diametrul doar de o palmă, o groapă plină de urzici. Pe seară, mama m-a chemat la masă. Se pare că la noi acasă se cina mai devreme decât la ceilalţi, eu întotdeauna părăseam frontul înainte să se încheie bătălia. Mă resemnasem, însă, cu mama nu puteam negocia! Am raportat că plec şi am luat-o la fugă. Pe drum însă mi-am amintit ceva şi m-am întors. "Căpitane Lee, ce grad am acum?" am strigat din răsputeri. Eram convinsă că făcusem destul cât să merit multe trese şi vroiam să audă asta şi ceilalţi camarazi de arme. "Simplu soldat", mi-a răspuns sec cel pe care îl slujisem cu credinţă. Nu l-am iertat niciodată, şi am crezut mereu că acela va rămâne, pentru eternitate, ultimul meu război...

Până acum, când războiul din Irak a devenit cel mai urmărit reality show din lume. Şi din casa mea. Oricât aş sabota telecomanda, găsesc mereu televizoarele mergând pe ştiri. Vedete sunt CNN şi BBC, care transmit continuu de pe front. Fratele Cel Mare stă cu ochii aţintiţi non-stop asupra celor implicaţi în conflict. Vrând-nevrând, am ajuns să-i cunosc pe toţi generalii, purtătorii de cuvânt, politicienii, reporterii şi ataşaţii militari. În funcţie de oră şi de programul ales, văd bombardamente live, puşcaşi marini înaintând în teritoriul inamic, salvări de prizonieri, refugiaţi sângerând în timp real, răniţi, refugiaţi, profitori, conferinţe de presă, negocieri, declaraţii politicianiste, comentarii şi analize despre teatrul de operaţiuni. Competiţia acerbă a televiziunilor pentru audienţă este evidentă. Se pun la bătaie pricepere şi tehnologie de vârf. Titlurile incendiare sunt profesionist asociate cu generice hi-tech montate în ritm alert. Ecranele televizoarelor afişează precis ziua de război în care am ajuns, unele chiar şi în al câtelea ceas suntem! După atâta strădanie, mă aştept din clipă în clipă să îngheţe canonada preţ de câteva minute pentru un nou calup publicitar.

Războiul ăsta e pentru mulţi o bună afacere, în mod clar! Una molipsitoare chiar, de vreme ce până şi mie a început să-mi dea idei. Ce ziceţi de un joc virtual de-a războiul din Irak? Păcat ca atâtea imagini, filmate cu efort, să se irosească într-o singură difuzare... Cele mai multe sunt deja înregistrate digital şi n-au nevoie decât de prelucrare ca să ia locul graficii tradiţionale a jocurilor. Gândiţi-vă la un joc de strategie, în care să te poţi substitui generalilor şi să poţi, astfel, anticipa soarta luptelor de mâine. Ziua de mâine, televiziunile n-o pot încă difuza azi - avantaj joc! Pe urmă, ce bun prilej ca să-ţi dai seama ce înseamnă efortul de război! Trebuie să înrolezi soldaţi, să-i instruieşti, să-i hrăneşti, să-i transporţi! Dacă nu eşti atent să eviţi pneumonia atipică, pierzi! Dacă nu eşti atent să-i faci curte furnizorului de măşti de gaze, iarăşi pierzi! Dacă uiţi de propagandă, de moral, de televiziuni, fii atent, cu siguranţă pierzi!

Evident, fiecare joc trebuie particularizat pe ţări şi personaje. În felul acesta poţi afla o mulţime de informaţii despre jucători urmărind cine vrea rolul cui. Îţi alegi să joci războiul din punctul de vedere al lui Donald Rumsfeld sau al lui Chirac? Al lui Bush, Putin sau al Condoleezei Rice? Sau îndrăzneşti să te gândeşti chiar la Saddam? Uite, acum ştim cine eşti! Sau eşti român şi vrei să pari american? Asta ştiam deja.

Gândiţi-vă, pe urmă, câte jocuri noi se pot naşte de aici. Jocul Bursei, la care câştigi ori risipeşti averi. Cine stinge incendiile viitoare de la puţurile de petrol? Cine reconstruieşte ce a ars? Cine guvernează mai târziu? Cum, nu ştii? Ai pierdut! Sau Jocul Burselor, la care controlezi paritatea dolar-euro (ăsta se joacă mai bine în reţea!). Jocul alegerilor viitoare, al integrărilor, al alianţelor, al comerţului. Jocul petrolului, al... Ce bogăţie de perspective, câte asociaţii de idei! Dar staţi puţin, mă sună cineva... Se pare că am ratat şi şansa asta de afacere. Un prieten mai priceput tocmai mi-a spus că jocurile astea s-au inventat deja. Nu-s tocmai virtuale, iar ceea ce vedem la televizor este campania lor de promovare. Costisitoare, dar profesionistă, nu? Cum, nu ştiam?! Cu tot efortul meu, se vede treaba că iar am rămas simplu soldat...