27.01.2021
Se-aude ticăitul ceasului din cameră şi-n vreme ce scriu mă gândesc la anul care a trecut. Pare aşa firesc să-l trecem sub tăcere. Mă gândesc că odată o să-l descoperim cumva, neatent, ca o gleznă dezgolită din alte vremuri. Va fi considerat un act de indecenţă şi-l vom acoperi la loc cu jenă şi stângăcie. Dar până la urmă, de ce nu acum?

Mereu când am câte o durere, mă adâncesc cu voluptate în ea, citisem undeva, pe ceva site motivaţional, că e o metodă bună să accepţi cu stoicism şi dedicare orice suferinţă, durere sau lucru deranjant. Am testat chestia asta când mă durea o măsea şi funcţionează. Am apăsat puternic dinţii, unii peste ceilalţi, iar aşa încleştaţi, creau o presiune enormă care a intensificat durerea, până ce toată gura pulsa a durere, de nu mai ştiam care e originea ei iniţială. Momentul de maxim paroxism era asezonat cu tot felul de afirmaţii mentale în vreme ce mă uitam pe Pinterest să văd lucruri frumoase.

Şi a trecut. Nu a durat mult. A trecut pentru că acceptasem durerea. Pentru că nu m-am opus. Pentru că nici măcar nu am luat calmante. Mi-am scrâşnit dinţii, am accelerat-o, am trăit-o efectiv, ca atare şi apoi a trecut.

Nu pot să nu mă gândesc care a fost momentul paroxistic al lui 2020, dar cred că în timp ce scriu îl şi identific. O zi de sfârşit de martie - 30 - coincidea perfect cu momentul morţii bunicului meu din urmă cu 40 de ani. Întâmplător, era tot soare şi acum. Aflu cu stupoare, în timp ce deschid mailul, că aplicaţia mea pentru un concurs internaţional este perfect inutilă. Totul s-a anulat. Sigur că s-a anulat.

Ce să însemne patru luni de muncă continuă puşi în ecuaţia generală pandemică? Apăs cât pot gândul acesta şi-mi amintesc momentul când trebuia să cos curelele acelea groase cu mâna şi sula, peste nasul supradimensionat, parte a costumului extravagant ce-l pregăteam! Făcusem câteva împunsături prin suprafaţa tare şi groasă şi mi-am zis că nu-i de mine, că nu o să pot şi sincer, nici nu ştiu dacă am chef. Mai bine schimb ideea. Iau calmantul, vorba aia, e mai simplu.


Apoi un alt gând succesiv: dar Nick Cave cât a lucrat la costumele alea din Sound Suits? Hmm, ia zi! Deci, dacă nenea ăla a putut şi eu pot. Când le povestesc prietenelor mele, ele încep să râdă şi-mi spun că tipul are echipă, nu ca mine. Aha, şi ce?

Am terminat nasul. Arată fabulos. Am terminat tot costumul. Arată fabulos. Am făcut pozele cu fiica mea în scara blocului unde era cât de cât spaţiu alb. Ea editează pozele, eu scriu textul. Trimit tot, fericită, şi mă culc.

Dis de dimineaţă, mailul. Doare. Doare tot, atât de tare, laolaltă cu frustrarea că nu pot arăta nimic nimănui dacă vreau să particip în 2021. De ce n-au zis mai repede? Lumea întreba, deja, pe site, dacă nu se anulează. Nu ne-au anunţat nimic până în ultimul moment.

M-apuc să sun toată familia pe rând să-i anunţ ca la un doliu adevărat. Toţi mă consolează, îmi explică a nu ştiu câta oară contextul, de parcă n-aş înţelege.

Îmi vine să le pun sula aia în mână, să le dau să coasă măcar cinci centimetri de curea să vadă cum e, ca să nu-mi ofere consolări stereotipe, cum se face de obicei când moare cineva, când nu empatizezi corespunzător, dar trebuie să spui ceva decent ca să nu se supere restul pe tine.

Apoi, după ce trece momentul paroxistic, ies pe balcon, e soare, plăcut şi cald. Natura nu pare să sufere de nici un virus, cursul firesc al anotimpurilor se succede calm şi mă plasează exact unde-mi este locul, pe făgaşul decent al unei fiinţe ca oricare alta, o albină sau o floare care nu reclamă nimic, nimănui, arătându-şi nemulţumirea.

Mă calmez încet şi realizez că dacă acum nu s-a putut, nu e nimic. Îmi vine în minte gândul care-mi alină mereu zbaterile şi care-mi spune că la cât am avut de pierdut de-a lungul vremii, asta nu înseamnă aproape nimic. E ca o furtună într-un pahar cu apă.

Încerc pe măsură ce zilele trec, să-mi ocup timpul. Mi-am mutat atelierul acasă şi tot scot dintr-un geamantan, pe care l-am adus de-acolo, bucăţi de material pe care le combin şi nasc în minte haine superbe, moi, cuceritoare şi plăcute care să-ţi ofere terapia tactilă şi vizuală necesară să poţi merge înainte.

Nasc câteva şi la modul real, pentru că e ziua Dariei şi vreau să se bucure. Tai cu foarfeca pe măsuţa de granit din sufragerie, aplecată de spate, în vreme ce ne uităm la filme româneşti de pe canalul Cinemaraton. Nu e la fel de comod şi luminos ca la atelier dar tot e bine. E atmosfera plăcută a casei, unde fiecare lucru îşi găseşte rostul său, inclusiv pisicile şi câinele. Când mă mut la maşina de cusut, aprind toate luminile ca într-un fel de bal excesiv şi pun teatru radiofonic poliţist.

Hai, că e bine. Eu sunt tot eu şi am chestia asta care mă face fericită.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus