Şi la final, noi, ăştia care rămânem întregi la minte şi la trup, venim cu un soi de poveste care să justifice tot ce s-a întâmplat. Şi explicaţiile sunt generale şi neconcludente din punctul meu de vedere. Ele sunt din categoria "Am învăţat să stăm pe loc", "Am înţeles cât de mult contează prietenii", "Am realizat cât de mult îmi iubesc familia" şi aşa mai departe. Când supa primordială s-a vărsat pe tine, şi tu ai tăieţei în păr, îţi trebuie ceva care să te consoleze. Mintea trebuie să formuleze o poveste de care să se agaţe. Cred că suntem fragili, plăpânzi, terifiaţi de moarte, şi nu prea avem habar de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Textul ăsta devine mai vesel pe parcurs, îţi promit.
De fiecare dată când sunt deznădăjduit, mă uit la un serial şi îmi comand ceva bun de mâncare. Cam ăsta e singurul meu fel de a face faţă problemelor. Când mă uit la serial, pentru o milisecundă, încerc să conştientizez faptul că folosesc o invenţie miraculoasă, numită net. Cine ar fi putut ghici vreodată că invenţia secolului va fi netul? Cine ar fi bănuit că o să putem să luăm legătura cu foştii noştri colegi de şcoală, demult pierduţi în negura amintirilor, cu gagica aia frumoasă pe care am pupat-o în liceu, cu mătuşa din Spania care trăieşte la mii şi mii de kilometri distanţă, să vedem filme făcute de regizori care au murit şi filme făcute de regizori tineri plini de avânt care au senzaţia că tot ce s-a făcut până atunci nu are nicio valoare? Cine vreodată ar fi putut bănui? Cred că dacă i-am explica principiile de bază ale unei aplicaţii simple unui om din epoca interbelică, nu ar înţelege rostul sau utilitatea acesteia.
După asta, îmi deschid telefonul cu touchscreen, acest aparat misterios a cărui capacitate nu o înţeleg decât intuitiv, ale cărui mecanisme de funcţionare sunt atât de complicate, şi comand ceva de la restaurantul meu chinezesc preferat care e situat atât de convenabil de aproape de casa mea. Aproape instant, mesajul meu ajunge în bucătăria aglomerată a restaurantului chinezesc, în care bucătarii sunt din China.
Au ajuns în urmă cu trei ani în România în căutarea unor perspective mai avantajoase. Au ajuns zburând prin aer ca nişte păsări rapide, într-un aparat care pentru oricine din Evul Mediu, sau din Renaştere sau din Antichitate ar fi fost un soi de instrument ceresc, un aparat care te face ca în mai puţin de 17 ore, să ajungi de pe un continent pe altul, zburând pe deasupra munţilor celor mai înalţi, pe deasupra oceanelor cu rechini prădători şi meduze letale, dincolo de deşerturile în care nu pot supravieţui decât fiinţele adaptate. Au zburat peste toate astea şi au ajuns în bucătăria din Eminescu, situată atât de convenabil de aproape de casa mea şi acum îmi gătesc reţeta lor chinezească, vită pe plită, reţetă ce va fi în 20 de minute preluată de un curier, şi adusă în 10 minute la mine la uşă. Curierul va folosi un aparat cu manete pe care el nu îl înţelege, pentru care el nu are niciun merit, el doar a învăţat să dea de trei manete şi să verifice ocazional presiunea la pneuri. Aparatul respectiv îl va duce cu o viteză mult mai mare decât posibilităţile lui fizice fix în faţa uşii mele. Iar eu mă voi uita la serial şi voi suferi că stau în izolare şi că bu hu, nu mai există teatru anul ăsta, ce mă fac?
De fiecare dată când am reuşit să văd în acest an lucrurile în felul ăsta, m-a cuprins o senzaţie de micime. M-am simţit firav, ca un copil sub plapumă. Cred că aşa ne simţim noi, oamenii, de multe ori. Când am aflat că urmează o perioadă de pauză, primul meu instinct a fost să îmi iau o bere. Eram în cârciuma de lângă facultate şi am stat acolo ore bune, conversând cu oamenii, ca în liceu. Apoi a urmat o perioadă vegetativă. Corpul meu obosit avea nevoie de somn. Când în sfârşit totul se opreşte şi nu mai trebuie să alergi, corpul intră într-o stare de relaxare şi abia atunci conştientizezi cât ai tras de el de fapt în lunile anterioare. Am avut zile în care am stat în pat şi nu m-am ridicat, ca şi cum patul şi trupul meu ar fi devenit un obiect comun, o gelatină flască. În acele momente, îi detestam pe toţi actorii care făceau activităţi online, care încercau să menţină fuga, mişcarea, graba. Eu voiam doar să dorm.
Încet, încet, lucrurile au intrat într-o rutină. În zilele în care am putut să ies lângă casă, pentru a face sport, am avut senzaţia că Bucureştiul e de fapt un sat mai mare. Şi noi ne ţineam de mână, mergând pe străzile din acest sat mai mare şi a fost frumos. Şi am gătit, împreună, de multe ori. Şi a fost frumos. Am scris la doctorat, am avut zile în care am stat în pijama. Zile în care m-am apucat de sport, zile în care m-am lăsat. Ca în viaţă. Nu vreau să văd anul ăsta ca pe un moment izolat de care ar trebui să uit. Sună egoist poate, la fel cum poate fi egoist să rămâi în viaţă când oamenii mor în jurul tău, dar am trăit clipe incredibil de frumoase. Uneori zilele s-au amestecat, stând în casă zi după zi. Am jucat multe jocuri. Am jucat table în bucătărie şi apoi pe balcon. Am jucat un joc cu palete în spatele blocului. Uneori mingea ţăcănea şi noi ne pierdeam în zgomotul repetitiv. La un moment dat ea a văzut o bucată de lemn şi a avut un gând de copil. A zis: "Ce băţ bun!". La un moment dat, beţele erau bune şi rele.
În vară am fugit în Grecia. Mergeam pe autostradă şi ea dormea pe bancheta din spate şi aş fi vrut măcar pentru o secundă să mă întorc să o văd cum doarme. Nu puteam, pentru că autostrada era aglomerată şi mi-era frică să nu fac accident. Am plecat din Bucureşti dimineaţa şi seara am ajuns într-un orăşel pietruit din Grecia, pe malul mării. Eram printre primii turişti şi tavernele erau deschise, muzica grecească suna peste tot. Am mers peste munţi şi văi, am traversat o ţară şi am ajuns la apus în Grecia. Ce chestie, nu?
Am compus melodii pentru online, am filmat videoclipuri. De câteva ori pe săptămână, aveam şedinţe despre ce să mai compunem. Adulţi care se adună să compună melodii haioase. Aceşti bufoni ciudaţi care n-au crescut decât în buletin. Am creat o poveste pornind de la Caragiale cu Cristina Juncu, am scos un spectacol în aer liber, am avut şedinţe pe Zoom cu studenţii de la facultate, Andreea Vulpe a decis să repetăm online (cea mai tare decizie pe care o putea lua un prof, un fel de a urla "eu îmi văd de treaba mea"), am repetat scene pe Zoom, am făcut un spectacol cu Cristi Juncu, viaţă. De multe ori m-am îmbrăcat doar în partea de sus. Am citit texte pe care să le fac, am jucat rummy cu părinţii mei. Starea asta plăpândă a vieţii nu e aşa de rea, aşa cum e ea, fragilă, uneori acoperită cu răni şi puroi, uneori învelită de tristeţe. Chiar şi aşa, ea e în continuare acolo. Şi aerul îmi intră în plămâni, şi pentru mine, e de-ajuns.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)