A rămas - după cum se spune în limba franceză - un fel de "entre-deux", adică un spaţiu, o pauză, o tranziţie, chiar un gol între două alte elemente, oricare ar fi acelea - unităţi mici de timp, tipuri de societate, epoci etc. A fost, pentru mine, un interval de timp care a început, dar care s-a terminat înainte de a se dezvolta, de a se desfăşura, de a se întâmpla. Luni de zile, am tot aşteptat ca anul acela să-şi întindă aripile. Nu a (mai) făcut-o.
Nu, acest aparent imobilism, nu presupune, în ceea ce mă priveşte, o judecată de valoare implicită despre calitatea lui 2020. A fost bun, a fost rău? Nu am de gând să răspund la această întrebare obsesivă - repetată continuu precum o incantaţie menită nu numai să ne pună, în sfârşit, pe toţi de acord, ci să ne şi elibereze definitiv de încărcătura celor douăsprezece luni - pentru că ea ţine de intimitatea şi de subiectivitatea fiecăruia dintre noi. Doar există atâtea nuanţe de pozitiv şi negativ.
Dacă e totuşi să reţin ceva din 2020, ceva ce poate avea vreo relevanţă pentru un cititor necunoscut, acel ceva ar fi o întâlnire. O întâlnire care a început în martie şi care, într-un fel, continuă şi acum.
În afară de minuscula mea familie, de atunci încoace, mi-am petrecut, în bună parte, timpul alături de şaizeci de artiste şi artişti austrieci şi români. La invitaţia noastră, a echipei Forumului Cultural Austriac, aceşti oameni au acceptat să-şi dezvăluie gândurile, temerile, speranţele; dar nu cele ale clipei prezente, ale incertitudinii pandemiei, ci ale timpului de după, indiferent ce ar însemna acel "după". Acest dialog indirect între două spaţii culturale mai asemănătoare decât s-ar putea crede trebuia să dureze două săptămâni, dar s-a transformat într-un experiment video întins pe mai bine de o lună şi jumătate. Şi aceasta graţie reacţiei publicului, deşi spaţiul virtual începuse să fie saturat de mărturii ale persoanelor importante ale comunităţilor. De ce a mers #newTogether? Aş spune pentru că nu era despre aici şi acum, ci despre ce vom face cu noi înşine mâine. Deşi sună pretenţios, nu e. Era cu un pas înainte, cu acel pas pe care, cu toţii, voiam să-l fi făcut afară din perioada / boala aceea. Era despre evadare, eliberare, împăcarea cu sine, repere noi, privitul în ochi, privitul în propriii ochi.
Apoi, piesele s-au legat ca într-un puzzle. #newTogether m-a făcut să întâlnesc şi să colaborez cu oameni pe care sperasem demult să-i cunosc cândva. M-a făcut să mă avânt într-o aventură profesională - producţia unui documentar -, la care nici nu m-aş fi gândit vreodată, nici măcar în timpul realizării proiectului. M-a ajutat să lucrez cu una dintre cele mai originale şi creative artiste din România, regizoarea de teatru şi film documentar Carmen Lidia Vidu, ale cărei preocupări artistice şi mod de lucru interesează foarte mult jurnalistul şi antropologul (ratat) din mine, regizoare pe care sperasem să o întâlnesc profesional - repet - cândva, într-un proiect.
#newTogether nu e la concluzii. E încă la începuturi, are multe de descoperit şi provocat în continuare. Vom mai vorbi despre el. (https://bit.ly/PodcastNewTogether)
Am învăţat foarte mult de la toţi aceşti oameni: iată ce mi-a lăsat mie 2020, dincolo de toate celelalte, dincolo de orice altceva. Mi-a mai adus trecerea unui prag de vârstă şi o schimbare - aproape radicală, surprinzătoare până şi pentru mine, dacă e să mă analizez din exterior - de privire, de gusturi, de înţelegere, de răbdare etc. În cazul meu, constat că se verifică acea regulă care spune că şocurile comunitare la nivel macro se repercutează, în ciuda oricărei rezistenţe, şi la nivel individual.
Adevărul e că ne-am schimbat. Adevărul e că m-am schimbat.
(c) Carmen Lidia Vidu
*