Un top al lucrurilor care nu au ajuns pe podium - 2020

Anul 2020 s-a desprins ca o amintire înceţoşată şi greu de crezut, văzută ca prin vis acum, după doar câteva zile din noul an. Nu am ţinut un jurnal şi nu mi-am făcut "rezoluţii" la trecerea dintre ani. Nu am înţeles, oricât de tare mi-aş fi dorit, curajul celor care au reuşit să se comporte aparent fără teamă în toate acele luni în care, din dorinţa de a proteja copilul, ne-am izolat cât am putut mai bine. A fost anul în care primăvara a intrat pe fereastră şi ne-a oferit şansa să o privim printr-un dreptunghi, zi după zi, să ciulim urechile pentru a o asculta în toată splendoarea ei, să ne bucurăm ca nişte copii mici ori de câte ori zăream o mierlă sau o ciocănitoare. A fost anul îndoielilor, al socotelilor care nu au ieşit, al planurilor care, pentru noi şi mulţi alţi oameni, nu au fost ca cele de pe hârtie. A fost anul la finalul căruia am răsuflat uşuraţi (şi obosiţi) că suntem încă sănătoşi.

E anul care stă în continuare, pentru mine, sub semnul îndoielii. Un an spre care arăt cu degetul şi pe care-l consider vinovat pentru că n-am putut cutreiera, împreună cu fetiţa mea, oraşe întregi. Am avut îndoielile şi sentimentul de vinovăţie pe care cred că l-au avut mulţi părinţi în acest an. Pentru că din lumea aceea minunată a copilăriei, indiferent de vârstă, am fost nevoiţi să decupăm, să reimaginăm, să ne gândim în ce măsură vom putea să suplinim prin forţele noastre în pandemie. Dar indiferent de zi şi de temeri, sub linie ecuaţia arăta mereu la fel: sunteţi încă bine.

Nu pot spune că 2020 nu mi-a oferit şi o lecţie a timpului. Am refăcut listele cu cărţi în aşteptare, am cumpărat noi volume de Proust şi mi-am întregit colecţia de Ionesco. Să nu mai amân, să nu mai amân, să nu mai amân.

Am început să scriu cronică de carte săptămânal, la invitaţia picată mănuşă şi pentru care voi fi întotdeauna recunoscătoare. Poate că singurul jurnal pe care l-am ţinut a fost acesta, al cărţilor citite în pandemie, al descoperirilor magice de noi şi noi scriitori pe lângă care aş fi trecut poate fără să am norocul de a-i întâlni. György Dragomán, Nadia Terranova, Donatella di Pietrantonio şi, mai ales, Donna Tart. Iată doar câţiva prieteni pe care oricine îi poate invita în casă, indiferent de vremurile de afară.

A fost anul fricilor, mai mici sau mai mari. Cu infinita aşteptare a trecerii timpului. Cu groaza că pandemia se prelungeşte. Cu timida bucurie că, odată cu vaccinul, se zăreşte şi luminiţa de la capătul tunelului. Răbdare, răbdare, răbdare.

Incertitudinile au schimbat însă o structură interioară pe care o remarc acum, la acest început de an nou, când am citit deja mai mult decât într-o lună de anul trecut. Mă gândesc că nu poate să fie, din nou, decât acel îndemn mic, curajos şi, se pare, cu forţe nebănuite. Să nu mai amân, să nu mai amân, să nu mai amân.

Prieteniile au fost încercate. De distanţe, de nesincronizări. De problemele vieţii fiecăruia, fireşti, de oameni. De telefoane mai lungi sau mai scurte, de întrebări rămase fără răspuns. De mici compromisuri, de renegocieri. Dar, la final de an, când un mic strop de magie ne oferă acea mult-aşteptată fărâmă de real, de normal şi de "totul va fi bine", întregul univers se recompune, din întreaga lui imensă fragilitate. Ca în cea mai stranie primăvară a istoriei recente când, într-o piaţă faimoasă, undeva în Europa, sute de porumbei şopteau rugăciuni necunoscute.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)