Dar 2020 m-a prins la Praga, oraşul pe care îl iubesc probabil cel mai tare. Cândva, într-o altă viaţă, oi fi trăit acolo. Am văzut pentru prima dată răsăritul de pe Podul Carol. În pijama, cu o jachetă trasă peste, şi cu o ţigară aprinsă, mi-am spus că sigur va fi un an de neuitat.
A fost, dar nu aşa cum credeam. În martie, cu o săptămână înainte de lockdown, am mers ultima dată la teatru. La Auăleu. Ultimul birt în care mi-am băut paharul de vin roşu din miezul zilei a fost Scârţ. Am plecat acasă că era frig şi-am zis că vin mâine să termin licoarea. Mâinele ăsta a fost peste vreo două luni şi jumătate, dar pe atunci habar n-aveam.
Am apucat să cumpăr primii ghiocei, undeva prin februarie, şi să descopăr, prin ochii altcuiva, că încă am secrete. Începusem să am din nou două mâini funcţionale. Cea cu 12 şuruburi, moştenită din anul anterior, se dăduse, în sfârşit, pe brazdă. Apoi n-a mai contat, pentru că brusc am devenit casnică.
Aşa a început convieţuirea mea cu mine. Nu mi-a plăcut la început. Deloc. A trebuit să ne înţelegem. Când eu voiam să plâng, eu aveam de lucru. Când eu voiam să lenevesc, eu îl ascultam pe ministrul de Interne, la 11 noaptea, spunând că de mâine nu mai avem voie nici aia, nici aialaltă. Eram pe aceeaşi lungime de undă la ore de-astea nocturne doar lunea, când Dubioza Kolektiv Quarantine Show ne aşeza la aceeaşi masă. Mă rog, masă.
Între timp, am mai cumpărat un tricou alb. Pot, dar nu vreau. De fapt, voiam, dar nu puteam, însă mie mi-au plăcut mereu poveştile. Şi-am citit, şi-am băut prosecco la prânz, ba chiar şi mai devreme, şi-am cumpărat alte cărţi, şi iar am citit şi tot aşa.
Într-o zi m-am trezit că-i vară şi, uite, avem voie la terasă. M-am dus să-mi beau paharul ăla de vin şi am putut chiar, de ziua mea, să adun o mână de oameni la o poveste. Unul dintre cadouri au fost patru pricomigdale.
Am văzut Bucovina aproape fără turişti şi-am aflat că la biserica Mănăstirii Arbore pictura are 37 de nuanţe de verde. Colecţia de tricouri albe s-a mai mărit un pic. Futu-i, de data asta. Oricum, lucrurile o luaseră din nou razna. Vacanţa se terminase, aflase şi coronavirusul. Soră-mea a făcut Covid şi eu m-am gândit, cât se poate de meschin, că-mi pare bine că nu ne văzusem de ceva timp. E bine acum.
Acum am păr turcoaz, încap în toate hainele din dulap, ceea ce nu s-a întâmplat, cred, niciodată şi am decis că anul ăsta nu-mi mai cumpăr tenişi. Sunt pe cale să-mi calc deja promisiunea, dar asta e altă poveste.
Am plâns mult. Am şi râs mult. De mine cel mai tare. Am înţeles că sunt un suflet călător şi că, de mi se va face vreodată de plecare, nu trebuie nici să-mi cer scuze şi nici să-mi pară rău. Unii dintre noi aşa suntem. Am înţeles şi că în jurul meu am oameni minunaţi. Ei au fost, de fapt, cei care au ţinut într-un (dez)echilibru fragil complicata mea balanţă.
Am încheiat anul cu un alt tricou. Futu-i, dar pe negru. L-am şi purtat în noaptea de Revelion, la petrecerea cu ouă umplute şi muzică de pe Spotify, cu puţini-puţini dintre oamenii ăia de care spuneam mai sus. De alţii încă mi-e dor. Şi-am început să visez mări albastre. Cândva, unele dintre ele vor deveni reale. Până atunci, citesc mai departe.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)