Wow, s-a făcut 2020. Hai că e bine. Hai că o să fie un an bun. Prevăd asta. Nici nu a început bine anul şi deja ştiu că o să am treabă. În toamnă încep lucrul la un spectacol pe un text pe care l-am tradus eu. Pe 5 ianuarie m-au sunat de la un alt teatru şi m-au chemat prin martie să fac şi acolo un nou spectacol. Prin vară sigur o să mai vină ceva. Trebuie să mai citesc, trebuie să scriu proiecte. Hai că e bine.
Wow, ce super an. Se face aproape martie, eu mă pregătesc să încep treaba. Probabil pe 10. Pe facebook şi pe la ştiri toată lumea e panicată. Un nou virus cică se răspândeşte peste tot, parcă ar fi pandemie. Mă rog, în România încă e bine. Sper să fie bine până apuc eu să termin spectacolul. Da, e perfect aşa. Dacă lucrăm bine, terminăm spectacolul până de Paşte şi mă duc şi eu o fugă la Botoşani, la mama.
E 8 martie. Nu cred că mai plec pe 10, de fapt sun şi la teatru şi îmi spun şi ei că e cam nesigură situaţia şi hai să aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă. Mă sună maică-mea şi îmi spune că ar fi o idee bună să mă duc la magazin şi să îmi iau câteva provizii. Eu îi spun că e paranoică şi că nu voi face aşa ceva. Magazinele nu au cum să se închidă. Am avut dreptate parţial, magazinele nu s-au închis, dar oamenii au fost speriaţi şi le-au golit... mă rog, nu e ca şi cum aş fi făcut eu prea des pâine şi nu mai aveam de unde să iau făină.
Mi-am luat televizor pe 9 martie. Nu am cablu şi nici nu vreau să îmi pun dar e foarte tare că am un ecran mai mare pentru netflix/hbo/youtube şi valul de spectacole online care avea să vină în curând peste noi.
E carantină.
Lumea e încă relaxată, toţi zicem că o să ne descurcăm. Prietenilor mei li s-au anulat spectacolele. Şi mie mi s-au anulat. Ne sunăm cu video call pe facebook. De câteva ori pe săptămână. Râdem, ne zicem că e bine, râdem (plângem), mai bem un pahar de vin sau de ce băutură a descoperit fiecare când mergea la magazin. Uneori povestim despre reţete noi, alteori vorbim despre filme, alteori vorbim despre spectacole. Ne-am uitat împreună la Îngropaţi-mă pe după plintă. Când eram în liceu ne-am urcat într-un tren şi am venit de la Botoşani la Bucureşti doar pentru spectacolul ăsta. Ne-am sunat părinţii când eram deja în tren şi i-am mai sunat o dată după spectacol. Am plâns mult atunci. Acum nu am mai plâns la fel, dar cred că e din cauza faptului că acum stau la masă în bucătărie şi mă uit la spectacol pe laptop.
E 9 aprilie. Atelierul de Teatru face o treabă faină şi pune online spectacole mai vechi ale trupei. Azi a eliberat primul spectacol pe care l-am făcut vreodată. Acum 10 ani. O parte din cei care am lucrat atunci la el suntem şi azi unii cu alţii şi am încercat să ne uităm împreună. Nu a fost la fel de simplu şi a fost un pic mai emoţionant decât ne aşteptam. Eu m-am judecat foarte aspru. După care mi-am dat seama că nu trebuie să fac asta nici cu mine, nici cu altcineva, pentru că toţi avem etape de evoluţie şi toţi ne schimbăm în timp, mă rog, evoluăm sau involuăm. Hai că am învăţat ceva şi azi.
E 19 aprilie. E Paştele. Am făcut o salată boeuf cu pui şi am luat masa cu ai mei pe video call pe whatsapp. A fost interesant. Cred că toţi am fost puţin mai trişti, dar a fost o experienţă interesantă. Ne-am promis că de Crăciun ne vedem.
Cred că e 20 aprilie. O prietenă a venit la mine cu nişte sarmale şi cozonac. Super bune. Numele ei de cod e Denisa de la Cluj, nu o cheamă aşa, dar aşa o alintăm. A venit şi Petrică, nici pe el nu îl chemă aşa, dar aşa îl alintăm. Ne-am văzut pentru prima dată live de când a început nebunia. A fost minunat. Ne-am reconfirmat iubirea şi ne-am bucurat imens de apropierea ilegală pe care o aveam. După acest moment ne-am mai văzut de câteva ori şi când s-a terminat carantina ne-am purtat ca şi cum nu ne-am mai văzut de doi ani.
Poate să fie mai rău. E bine.
E 15 mai. Se termină carantina. Ne vedem. Facem un grătar sau doar bem ceva, nu îmi mai amintesc exact. Toţi avem poveşti din izolare. Toţi am avut momente de introspecţie. Toţi credem că am avut revelaţii. De fapt nu ne-am schimbat aşa tare. Suntem la fel şi e bine. Toţi sperăm să începem repede treaba.
E vară. Nu începe nimic, dar e ok. Caut să mai fac şi alte lucruri, dar nu prea îmi iese. Mă consider o bubă a societăţii. Cred că mulţi ne privim aşa. Lasă că o să fie bine, bubele se vindecă.
Primesc un telefon. Se caută un regizor pentru un eveniment la mare, o lansare a unui produs. Vor să facă o scenetă. Nici nu aud bine despre ce e vorba şi accept instant. Am scris un text. Am lucrat cu doi actori. Am fost două zile la mare şi am făcut şi nişte bani. Am stat trei ore la plajă şi m-am ars incredibil de tare pe picioare. Hai că e bine!
Nu am mai plecat nicăieri în altă parte, dar m-am distrat destul de bine vara asta.
E septembrie. Trebuie să încep treaba la spectacolul ăla de care ziceam la începutul anului. Nu o încep şi nu ştiu când sau dacă îl mai fac. Lasă că e ok. Caut în continuare să mă reprofilez. Nu îmi iese. Îmi vine să intru în pământ, dar încerc să nu fac o dramă, am trecut eu prin situaţii mult mai grele.
E jumătatea lui octombrie. Primesc un telefon şi sunt chemată să fac spectacolul pe care trebuia să îl fac în primăvară. Prima dată am crezut că cei de la teatru nu vorbesc serios, dar de fapt ei mă aşteptau la începutul lui noiembrie. Îmi era foarte dor să lucrez şi aveam nevoie de asta ca de aer.
E 3 noiembrie. E prima zi de lucru. Fac un spectacol pentru copii şi am scris şi textul. Am multă energie. Am mult chef. Am multe idei. Hai că e bine.
E 11 noiembrie. E ziua mea. E prima dată când mă prinde ziua mea departe de casă şi la treabă. Hai că e bine.
E 3 decembrie. Am avut azi vizionarea finală în teatru. Am terminat spectacolul. Am făcut şi o filmare, în caz că va trebui să îl dăm online. Nu am avut o premieră cu public, dar va fi şi aia cândva. Seara mă întorc la Bucureşti şi chiar simt că e bine şi că a fost atât de bine în ultima lună.
E 4 decembrie. Sunt acasă, am nişte treabă dimineaţa şi pe seară mă văd cu prietenii mei. Abia aştept. Îmi e tare dor de ei. Pe la 8 ne adunăm la Petrică şi aflu că e o petrecere surpriză pentru ziua mea. La aproape o lună distanţă. Am primit şi un tort. Nu mă aşteptam. Hai că e BINE.
E 18 decembrie. Mergem la Botoşani. Toţi cei care suntem de acolo. Stăm un pic mai mult acasă, nu ne-am văzut familiile de mai mult timp. Acasă e cam aşa cum ne aşteptam toţi. Cu scandal şi cu fericire. Hai că e bine.
E revelionul. Înapoi la Bucureşti. Nu prea mai are nimeni curajul să zică ceva despre 2021. Toată lumea speră că o să fie bine.
Cer variabil de Mircea Cantor
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)