Ce am reţinut din 2020

Cu ce am rămas din anul ce a trecut (2020), las deoparte toate definiţiile catastrofice, o fi mai bun, o fi mai tandru anul în care păşim deja (2021), nu ştim nimic. Nenorocirile sau veştile bune nu vin grupate după calendar şi nu se aliniază pe trimestre ca filele dintr-un raport contabil. Deşi în ultima vreme au cam venit stoluri, stoluri.

Şi cum mă situez mai degrabă în peisajul francez, îmi amintesc un personaj istoric care se pricepea bine în meteorologie politică, Jacques Chirac, care spunea, "când vin belelele, ele zboară în escadrilă" (mai exact: «lorsque les merdes arrivent, elles volent en escadrille»).

De fapt, nu ştiu cum a trecut anul 2020, unde a dispărut. Am trăit un timp comprimat şi ritmat de cîteva respiraţii. Sincer să spun, chestia asta cu respectarea distanţei fizice m-a deranjat prea puţin, nu sunt o "tactilă", sunt cunoscută printre colegii mei că nu prea fac "la bise", decît cînd nu am încotro, bine lipită cu spatele la zid.

O vreme am stat în casă, am făcut declaraţii pe proprie răspundere, ridicole în ultimă instanţă şi uşor manipulabile, ca orice demers birocratic. Mai ieşeam la zburdat, un km în zbor de pasăre în jurul casei, apoi, pasărea (mai degrabă ciorile, cu vărul lor, corbul Nevermore, că astea sunt mai curajoase pe aici) îşi deschidea mai larg aripile şi aveam voie pînă la 30 de km, şi apoi a venit amăgitoare pauză a verii, "la liber", şi am zburdat în concedii corona-compatibile, ador acest cuvînt-valiză ce încearcă să ne convingă că putem supravieţui pe marginea prăpăstiei.

Apoi iar am fost închişi în case, în carantină, şi azi la couvre feu, stingerea focurilor în cetate, la 8 seara pentru cei mai norocoşi, şi mai nou, cu toţii de la 6 seara. Dar de fapt, ce să faci cu atîta libertate generos distribuită, peste tot e închis, cafenele, sau inima Parisului, restaurante, teatre. Desigur templele consumerismului, unde la început gospodinele se băteau pe hîrtie igienică sau tone de făină şi macaroane au rămas deschise, cu diverse deliruri tragi-comice, am trăit să văd suluri de hîrtie igienică păzite de vigili fioroşi. A intervenit noţiunea de esenţial, adică supermarketuri, băcănii şi farmacii larg deschise, şi apoi, cele neesenţiale, magazine de jucării, cărţi şi haine de tot felul cu porţile închise. Am asistat astfel la momente de un tragic ce friza grotescul, raioanele de jucării din supermarket izolate, iepuraşi şi ursuleţi din pluş la arest, aruncaţi unii peste alţii.

Gîndul meu zbura la Oana S. şi al său mitic Obama. Avem deci, cam în toată Europa, în linii mari, sau, sub aceleaşi măşti, amintiri comune. Adaug aici lozinca, pentru cei siliţi să încerce să lucreze acasă, "bormaşini din toate ţările uniţi-vă!" Şi să nu uităm nici discretele dar insistentele lovituri de ciocan sau scrîşnituri de freze. Nu zic însă nimic împotriva potăilor lătrătoare care suferă de neurastenie şi claustrofobie, votez în principiu cu partidul animalist!

Pe scurt, de un an de zile vedem toate culorile, dar trebuie să adaug că mă situez în grupul celor optimişti, indestructibili, insubmersibili, cei încă sănătoşi şi la adăpost, aprig vaccinofili. Prima persoană vaccinată în Franţa a fost într-o casă de bătrîni, o fostă femeie de menaj, curajoasă şi zîmbitoare, denumită Mauricette, prenume tandru şi fragil, de căţeluşă de pripas (trebuie să citiţi aici o notă de duioşie sinceră pentru simpatica bătrînică, ştiut fiind slăbiciunea mea pentru tot ce latră şi dă din coadă). Curios, nu ni s-a comunicat numele de familie, măcar din politeţe. Şi astfel Franţa a intrat în era noului vaccin, ce ne va izbăvi pe toţi. De aici în cîteva luni, nu vă îmbulziţi la intrare, fraţi europeni, aveţi răbdare, o să ajungă pentru toţi, pînă în fund la taxatoare (cum se spunea pe vremea cînd în autobuze mai erau taxatoare)!

După circul cu declaraţiile, pe care l-am traversat cu o anume voioşie complice, adică nu pe mine mă învăţaţi dragi tovarăşi cum să ne strecurăm printre văgăunile birocraţiei, a venit lupta cu internetul. Sistemul fiind suprasolicitat de atîţia telemuncitori, a fost o vreme cînd am putut să mă refugiez la biroul meu de la INHA, dar pe care trebuia să-l părăsesc la vreme, înainte de ora de vîrf de la metrou. INHA (Institut National d'Histoire de l'Art) e situat în buza Grădinilor de la Palais Royal, în spatele Comediei Franceze, şi nu departe de celebra rue de Rivoli, lăsată în seama cicliştilor şi pedeştrilor sportivi.


Să zicem că aş profita de ocazie pentru un jogging prelungit, cam două, trei ore de venit pe jos, doar la dus, de la mine, de pe malul Senei şi al Parcului de Saint Cloud, dar am renunţat repede şi am trecut la metrou, corect frecventat la anumite ore. Cu mască şi distanţă fizică acceptabilă, căci e imposibil de venit cu maşina, şi nu de ambuteiaje mă sperii, cu asta sunt vaccinată demult la Paris, ci de parcare. În ultimele luni restaurantele şi cafenelele, care nu mai puteau servi decît în aer liber, au avut voie să-şi extindă terasele pe trotuare şi locuri de parcare, căci, maşinile, nu-i aşa, sunt sursă de poluare, nu ca barurile care salvează economia. Cafenelele s-au închis însă demult dar amenajările provizorii de terase au rămas, aşa că nu aveam decît să cobor în vreun parking subteran cu un preţ final la cam 30 de euro pe zi, sau 4 euro ora. Am renunţat deci la maşină şi mă duc, din cînd în cînd, cu metroul, la ore mai libere. Avantaj, linia 1 frecventată în general de turişti, azi e rar să mai vezi vreunul rătăcit prin preajma Luvrului sau al grădinii Tuileries.


Am avut însă o armă secretă, bucuria de a trăi în preajma unui Parc de 400 de hectare de verdeaţă, pe malul Senei, Parcul de Saint Cloud, pe care-l numesc pur şi simplu pădurea mea. Unde am hălăduit la adăpost, printre vestigii clasice din istoria parcului, statui de zei à la mode antique dar şi mitologii recente, vezi Sfidarea soarelui de Gérard Garouste.


Şi apoi o fermă pedagogică, unde mai veneau elevii orăşeni din jur să vadă capre, oi, găini şi alte acareturi. Slăbiciunea mea sunt doi cai negri, siluete superbe şi de poveste.


Şi mai ales, o întîlnire magică, cu o vulpe, pe o cărare la adăpost, trecînd grăbită la treburile ei. De fapt, cînd povestesc prietenilor români, le spun că am întîlnit o vulpe, femininul se impune deci, elegantă cu coada ei volburată şi roşcată, cînd le povestesc însă francezilor, spun doar "un renard", la masculin, care devine brusc, un prinţ tainic şi cuminte al pădurii mele de poveste. Nu voi şti aşadar niciodată cu cine m-am întîlnit. Ştiam demult că în parc sunt multe vulpi care se ascund în timpul zilei, e un animal nocturn, noi, umanii, cu dulăii noştri răsfăţaţi, suntem periculoşi.

Am văzut însă deseori veveriţe şi chiar un arici. Şi cu el am avut surpriza să verific că imaginea cu ariciul care se rostogoleşte şi se strînge ca o minge e adevărată. Eram pe atunci cu Sophie, cîine ciobănesc sau berger allemand, de unde îmi trag în parte şi pseudonimul (Trix Berger), care s-a apropiat de el şi imediat ariciul s-a făcut ghem. Vă asigur însă că intenţiile lui Sophie nu erau deloc agresive, era prima dată cînd vedea un arici şi s-a apropiat de el din simplă curiozitate ştiinţifică. Toată lumea ştia, chiar şi veterinarul ei, că Sophie (adică Înţeleapta, dacă ne-am lua după vechii greci), care petrecea ore întregi privind cerul de la etajul 3, pregătea o teză de doctorat despre metafizica cosmosului. Dar asta e cu totul alt subiect, ieşim din pădurea magică şi secretele ei.

Nu vă voi povesti aici nici lecturile mele, nici revelaţiile, care ţin de viaţa mea interioară, în aceste timpuri, cînd am fost împinşi cu forţa să rămînem între noi, sau cu noi înşine. Nu am aşteptat însă această ocazie. Purtăm cu toţii peşteri interioare cu monştrii şi spectrele noastre personale. E un domeniu strict, ora jurnalului intim nu a sunat încă pentru mine... sau poate, cu altă ocazie.

Cam ăsta ar fi cadrul general. Revenind la teatru, refuz să mă jelesc pentru toate întîlnirile pierdute, căci despre asta e vorba. Şi o repetăm toţi cu nesaţ, un spectacol este în primul rînd o întîlnire. Pandemia însă, ca unele ursitoare rele şi poate neghioabe, mai scapă din greşeală şi un ghem cu veşti bune. Ne-am regăsit cu toţii în aceeaşi Europă ca într-o sală de teatru imensă, în faţa miracolului cu spectacole online, de pe malul Dunării la cel al Senei, e drept, închişi fiecare pe la noi, dar cu aceleaşi idei fixe şi garduri în jurul nostru. Un timp bizar, şi în acelaşi timp comun, în care încerc că mă strecor, ordonîndu-mi ca de obicei amintirile sau reacţiile după spectacolele-cheie, ca nişte pietre de hotar.

Să încep cu momentul cînd ne-am despărţit de lumea noastră de altădată, ultimele seri de carnaval, cum ar spune cu nostalgie un amator de commedia dell'arte. Ultimul spectacol de "dinainte". Eram la Lyon, pe 13 şi 14 februarie 2020, cu un grup de prieteni cu ocazia premierei cu opera rock sau jazz, a lui John Adams, I was looking at the ceiling and then I saw the sky, pusă în scenă de Eugen Jebeleanu, cu decoruri de Velica Panduru.


Cunoşteam puţin oraşul, ca de obicei mă leg de un oraş sau de un peisaj urban printr-un spectacol. Acum doi ani, în pragul Stagiunii franco-române eram tot la Lyon, şi asistam la premiera operei lui Enescu, Oedipus Rex în versiune jazz semnată de Lucian Ban şi Mat Maneri. Eram tot un grup de prieteni, teatrul şi bucuria lui se trăieşte cu prieteni, alături de Cristina Modreanu, Luc Ban, desigur, Pompilius Onofrei, venit în calitate de corespondent al România Actualităţi, Vlad Dumea, pe atunci ataşat cultural la ICR Paris şi o parte din echipa Stagiunii, condusă de Andrei Ţărnea.

De astă dată, de Sfîntul Valentin al anului 2020, am bîntuit partea de sus a Lyonului, pe colina de la Croix Rousse şi Teatrul cu acelaşi nume care găzduia spectacolul, în co-producţie cu Opera Lyoneză. Locuiam într-o clădire mai veche, cu uşi şi cheie ca de castel, pe o stradă în pantă, aproape de teatru şi de prieteni, găzduiţi şi ei prin împrejurimi. Strada urca în serpentină dar preferam s-o iau abrupt, tăind pe scări spre piaţa du Gros Caillou, altădată fief al vechilor ţesători lyonezi, les Canuts. Familia lui Eugen venise din Timişoara, Valentina Zaharia, martor pasionat, era deja în aşteptare de cîteva zile, tot aici am cunoscut-o pe Elena Morar, care semna regia tehnică.

Am scris deja despre spectacol şi pentru RFI şi mai pe larg în Dilema (care mi-a făcut gestul amical să publice o poză din spectacol cu un cîine ciobănesc ce caută printre ruine, opera este istoria cutremurului de la Los Angeles din 1994), dar amintirea acestor ultime seri înainte de izbucnirea "ciumei" a fost seara de după spectacol, cu câţiva prieteni, într-un bar pe o străduţă întortocheată, Braseria Meteor. Am citit că e o berărie cu o veche tradiţie familială, nici mai mult nici mai puţin de patru secole.

Şi ne-am înghesuit cu toţii, o atmosferă ce-mi aducea aminte de atmosfera din filmele franceze din anii '30, gen La belle équipe. Şi aici se impune celebra replica a lui Arletty din Hôtel du Nord, "Atmosphère, atmosphère, est-ce que j'ai une gueule d'atmosphère!" unde toată lumea cînta, bea şi fraterniza. Un client jovial, în fotoliu rulant, o femeie între două vârste ce cînta cam cherchelită, toată lumea fuma în jurul meu, au diable cu regulile de igienă colectivă, eram prea fericiţi ca să protestez. Cum să te superi pe draga de Velica Panduru, pe Valentina Zaharia, care umbla curajoasă pe catalige urcînd drumurile de costişă ce duceau spre Croix Rousse, şi mai ales pe Eugen, alături de Yann, în culmea fericirii. Mă uitam şi eu pe tavan fără să văd cerul, oricum era prea mult fum. Aşa s-a terminat ultima mea seară, sau dimineaţă de teatru liber, cu prieteni, cîntece şi mult fum.

Am revenit cu toţii la Paris, pe 24 februarie ne-am reunit în Sala Byzantină a Ambasadei Române într-o seară-întîlnire, "30 de ani de teatru românesc în Franţa". Am mediat o discuţie cu Eugen Jebeleanu, George Banu şi Patrice Martinet, directorul Teatrului de l'Athénée, care organizase la începutul anului 1990, "Primăvara teatrului" la Bucureşti. Cu multe proiecţii, amintiri şi mai ales perspective... Coronavirusul se învîrtea deja în jurul nostru, dar nu ştiam încă, nu ştiam că Anuşka cumpărase deja sticla cu untdelemn ce se va sparge pe linia de tramvai. Cei ce-şi mai amintesc primul capitol din Maestrul şi Margareta vor înţelege.


Să trecem însă la ultimul spectacol, în alt prag, tot cu prieteni, a fost mult mai tîrziu, pe partea cealaltă a încercărilor noastre, în octombrie la Théâtre de la Colline, cu Mădălina Constantin, Frederic Fisbach şi Rémi Billardon pe scenă şi cu Alexandra Badea, Eugen şi Yann, în rînduri strînse în sală. Şi cum stăteam noi aşa, cam înghesuiţi, dar mascaţi, în rîndul doi, căci primul rînd era lăsat liber, ca nu cumva să stuchim pe actori, am întors deodată capul către sală. Teribilă viziune, zeci de feţe mascate, tăcute, ca nişte arătări în noapte. Avea dreptate tipul care a scris la un moment dat pe Facebook, "şi cînd nebunia asta cu pandemia se va termina, primul care mă invită la un bal mascat, îi rup gura!" (je lui casse la gueule, e mai expresiv totuşi, şi subliniază şi plăcerea gestului).

Încă la început de nou an 2021, ăsta pe care-l credem că va fi blînd şi neprihănit, o altă amintire. Unul dintre cele mai populare spectacole pe scară planetară este fără îndoială Concertul Orchestrei Filarmonice din Viena de Anul Nou transmis din Goldener Saal de la Musikverein. Anul acesta, sub bagheta maestrului Ricardo Muti muzicienii s-au regăsit în faţa unei săli, toată aur şi stucării, cu toate fotoliile goale, dar aplaudaţi cu acelaşi entuziasm de peste 7.000 de spectatori, din mediul virtual, conectaţi pe mii de telefoane, inteligente şi melomane. Pentru mulţi, spectacolul a fost emoţionant, această legătură cu restul lumii, în pofida tuturor barierelor. Pentru mine însă tabloul recapitulativ cu imaginile spectatorilor virtuali, în faţa ecranelor lor, avea ceva de sonată de spectre, cam aşa arată şi peretele cu urnele de la Père Lachaise. Trăim o epocă formidabilă!

Şi în încheiere, oful unui cronicar de teatru, că de fapt din asta trăiesc şi respir. Ne-am obişnuit în ultima vreme să mergem la teatru, sau să credem că mergem la teatru, uitându-ne, repet, pe Smartphone sau, în cazul cel mai fericit cînd internetul nu a sărit, pe ecranele calculatoarelor. De fapt, ne adaptăm şi implicit descoperim genuri artistice noi. Dar asta este o altă discuţie. Căci dacă am reţinut bucuria de a păstra legătura cu teatrul şi adesea cu prieteni la care ţinem şi ale căror spectacole ne emoţionează, sau ne pun pe gînduri, înainte de a striga din tot sufletul, "nu mai vreau teatru pe smartphone ca în ţara lui Liliput, nu mai vreau să citesc poezii şi destăinuiri pe Facebook", trebuie să recunosc un lucru. Da, ne prefacem că mergem la teatru. Şi ne bucurăm sincer cînd cîteodată putem descifra ca o consolare, o calitate a intimului în teatru, care nu face decît să folosească tehnica mai veche a prim-planului la cinema, şi graţie spectacolelor online, ne putem apropia de teatru mai mult decît să ne îndepărtăm.

Dar există totuşi şi o altă dimensiune pozitivă a acestei experienţe. Faptul că vom avea mai mult curaj să acceptăm şi să frecventăm genuri hibride, teatru, transformat de video, de camere de luat vederi ca parteneri, de efecte picturale sau jocuri de imagini. Să ne bucurăm că teatrul, dacă este în primul rînd o întîlnire, tipul de întîlniri e din ce în ce mai variat. La asta mă gîndeam cînd spuneam că e important, atunci cînd vom ieşi din această pandemie, să nu uităm tot ce am învăţat şi cucerit aici.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)