01.02.2021
"Trăiesc pentru că trebuie să trăiesc, nu pentru că vreau să trăiesc". Mentalitatea cu care am început 2020. Am încheiat anul cu mentalitatea "Trăiesc.". M-am bucurat mult de acest an inedit, oricât de groaznic a fost din punct de vedere obiectiv. Mai jos am încercat să scriu un jurnal (cu tentă poetică) unde să comprim trăirile mele pentru anul 2020.

A început anul 2020. Revelion, rupere, m-am distrat, am făcut dragoste, a fost frumos.
Gata distracţia, înapoi la realitate. Resimt din nou presiunile sociale ale vieţii. Aud o voce: "Trebuie să te realizezi! Tic-tac! Tic-tac!"
Am încercat să mă las de cafea. Sevraj. Am tensiunea scăzută, deci, sevraj. Un sevraj amplificat şi de problemele mele emoţionale şi existenţiale. Un sevraj ca lumea. Până la urmă am băut cafea doar 361 de zile din an.
Vreau să mă mut la Bucureşti.
Am început repetiţiile la teatru. Regizez un spectacol scris de mine. Nu sunt entuziasmat. Nu mai cred în teatru. Dar "trebuie să te realizezi! Tic-tac! Tic-tac!"
Iubesc să alerg. Când pot, alerg.
Am făcut 25 de ani. Am mers cu o fată la cinematograf şi ne-am uitat la filmul 1917. Cea mai superbă experienţă cinematografică pe care am trăit-o. Incredibil. N-am crezut că pot trăi asemenea senzaţii într-un cinematograf. Extraordinar. În cinema parcă mai cred. Iubesc filmul. O să fac şi eu un film cândva. Probabil în 2023.
Am făcut 25 de ani. Am făcut dragoste cu o fată. Nu am mai văzut-o de atunci. Îmi pare rău... Mă mai gândesc la ea...
25 de ani. Mă simt defect. Ceva e greşit la mine. M-am dus la psiholog. Am intrat în reparaţii.
Am premiera la spectacolul Hai că nu e Cernobîl, scris şi regizat de mine (la Teatrul Municipal din Baia Mare). Pentru câteva clipe am crezut că am realizat o capodoperă. Nu a fost o capodoperă. A fost ok. Ceva am realizat.
Vreau să mă mut la Bucureşti.
Citesc cărţi despre condiţia umană, sensul vieţii şi secretul fericirii. Caut răspunsuri, pentru că mintea asta futută nu se mai opreşte. Doar gândeşte şi şopteşte căcaturi. Mai aud "Trebuie să te realizezi! Tic-tac! Tic-tac!"
Ajung la Bucureşti. Repet, scriu, cânt, regizez, încerc să mă realizez.
De câteva luni de zile fac sport. Mă văd în oglindă şi sunt surprins. Mă văd în oglindă în timpul sexului şi sunt surprins. Pentru prima dată mă simt realmente atrăgător. Evident, tot am nevoie de confirmare. Fetele mi-au spus că arăt bine. Poate mă mint...
Mă mut la Bucureşti. Găsesc chirie cu nişte prieteni.
Am fost la un spectacol bun la TNB. Totuşi, mă întreb constant "pentru ce vin oamenii ăştia la teatru? De ce pierd timpul cu teatrul? Cu ce ajută teatrul oamenii? Pe noi ca artişti ne ajută teatrul că ne dă sens, dar teatrul nu e pentru noi, e pentru ei. Ei ce beneficii au? Vin cum pleacă. Nu are sens teatrul." Încă mă simt defect.
Începe PANDEMIA! LOCKDOWN!
Am ieşit cu băieţii înarmaţi cu macete şi cuţite. Paranoia. Ne ia cu paranoia. Apocalipsa. Epocalipsa.
E sfârşitul lumii şi eu mă scufund în PUTEREA PREZENTULUI de Eckhart Tolle. Această carte mi-a schimbat perspectivele asupra vieţii. Aud bătăile spiritului meu. Mă simt mai puţin defect.
Îmi place că timpul stă în loc. Mă redescopăr încet.
Meditez. Mantra: Realitatea mea nu e realitate. Îmi opresc mintea şi mă conectez cu El.
Prea multă băieţeală şi rupere cu colegii de apartament. Am plecat de la chiria mea şi m-am mutat temporar cu o prietenă faină şi plutonică. Cred că am făcut alegerea bună. (De fapt, indiferent ce alegere aş fi luat, în multiple universuri paralele tot la concluzia "Cred că am făcut alegerea bună" aş fi ajuns.)
2 luni de zile am încercat să stau eu cu mine. Am încercat să mă redescopăr. Nu mă mai simt atât de defect. Îmi place că mă redescopăr. E şi prietena mea plutonică în preajmă, şi ea trece prin ce trec eu. E drăguţ.
Mă îndrăgostesc virtual de o fată. Ne-am promis că o să ne vedem în realitate.
Mă reconectez cu cinematografia. O iubesc. "Trebuie să te realizezi" mai aud din când în când.
Meditez. Realitatea mea nu e realitate. Îmi opresc mintea şi mă conectez cu El.
Iese starea de urgenţă, intră starea de alertă. Sunt alert. Mă întâlnesc în sfârşit cu ea. E ce trebuie. Vorbim şi ne simţim. E ce trebuie. Facem dragoste. E ce trebuie.
Nu mă mai simt aşa de defect.
Înapoi la Bucureşti. Repet, scriu, cânt, regizez, încerc să mă realizez. Şi apoi meditez.
Pentru prima dată experimentez ca regizor cu camerele de filmat. Cred că filmul este chemarea mea, dar am programare mai târziu. Se proiectează spectacolul Singurătatea Pietrelor după Flavius Lucăcel pe un ecran în parcul Herăstrău în aer liber în cadrul Zilelor Unteatru. Prima premieră din pandemie. A fost interesant. Nu a fost un succes. Dar pentru mine, cumva, a fost ce trebuie.
Nu mai sunt atât de măcinat de cuvintele "Trebuie să te realizezi! Tic-tac! Tic-tac!"
O fată a spus că mă iubeşte. I-am spus că o iubesc. E ce trebuie.
Renunţ la chiria din Bucureşti. Nu e ce trebuie. Oricum o să revin.
Se termină vara. Am iubit viaţa ca în copilărie. Puterea Prezentului a lui Eckhart Tolle e prezentă.
Repet, scriu, cânt, regizez, încerc să mă realizez. De data asta nu trebuie să mă realizez. Vreau doar să realizez.
O fată a spus că mă iubeşte. I-am spus că o iubesc. Din păcate, realizăm că nu e ce trebuie.
După mult timp, sunt singur şi mă simt bine să fiu singur. Învăţ să fiu în regulă cu mine. Totuşi, mă mai gândesc la ea.
Urmează să montez la Teatrul Naţional din Craiova, unde s-au realizat mulţi. Vocea "trebuie să te realizezi" mă sâcâie, dar nu aşa de tare. Îmi place să trăiesc. Profit. Mai dau din când în când şi hrană egoului meu, dar nu mă mai corupe aşa de tare.
Meditez. Realitatea mea nu e realitate. Îmi opresc mintea şi mă conectez cu El.
Trebuia să merg acasă la părinţi în Baia Mare, dar au făcut Covid. Am stat 2 săptămâni şi ceva prin Bucureşti la prieteni. Nu a fost prea grozav. M-am simţit neputincios. M-am simţit din nou defect. Mintea şi gândurile au început să mă corupă iar. Am simţit că pic în acelaşi abis din care m-am chinuit să ies.
M-am prins de balustradă. Nu sunt defect. Şi dacă sunt, toţi suntem defecţi. Deci toţi suntem normali. Compasiune. Dalai Lama.
E decembrie. Urăsc iarna. Nu mai pot să alerg pe frig. Depresia atunci este cea mai puternică. Însă după un an ca acesta, depresia şi-a pierdut din putere.
Am făcut dragoste cu o fată. E ca mama, adică le ştie pe toate şi ştie ce e mai bine pentru mine. Mama mereu are dreptate. Poate are şi ea. Îmi doream să fie ce trebuie. Nu e ce trebuie. Sunt trist, dar mă bucur că o să cunosc ceva nou. Totuşi, mă mai gândesc la ea.
Am premiera la spectacolul Unde mi-e sufletul? după texte de Marin Sorescu la Teatrul Naţional din Craiova. Un succes? Poate. Am realizat ceva. Nu trebuie să mă realizez, ci să trăiesc. Dacă trăiesc, sunt realizat.
Crăciun, cabană, petreceri, revelion, rupere, m-am distrat, m-am reunit cu oameni, cu familie, am încheiat anul apoteotic. Mă bucur că trăiesc.

Mă bucur că am scris toate astea. Abia acum realizez cât de multe s-au întâmplat, câte schimbări de perspectivă s-au produs şi câte experienţe am trăit. Mă bucur că am ieşit din normal anul acesta, pentru că am reuşit să redescopăr în mine normalul. Viaţa îmi pare mult mai "normală" după acest an. Am reînvăţat să trăiesc.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus