01.02.2021
S-a dus anul cel mai strâmb pe care mi-amintesc să-l fi trăit şi am trăit suficient de mulţi cât să ştiu că se poate oricând mult mai rău de atât. Şi tot ce ni s-a întâmplat ne-a luat pe nepregătite şi ne-a dat peste cap toate spaţiile pe care ni le credeam sigure, comode şi de nezdruncinat. Furia, spaima şi frustrarea au început să ne stăpânească în feluri pe care nu le mai gândise până acum niciunul dintre noi.

S-a dus anul în care oglinzile au devenit mai clare şi ne-am văzut mai despuiaţi de toate părerile bune despre noi pe care ni le ridicasem precum nişte ziduri zâmbitoare în faţa tuturor slăbiciunilor pe care ni le cunoşteam deja. Şi după anul acesta ne rămân urme adânci de nelinişte şi punem peste ele imagini de oameni buni, din viaţă şi din filme, ca să ne ţină de mână când trecem spre anul ăsta nou despre care ştim deja că nu ştim ce ne mai poate aduce. În jos e un infinit în care să te prăbuşeşti.

Eu însumi am aflat în anul acesta că nu eroii salvează lumea, nu în viaţa reală, poate doar în filme, am îndoieli despre asta. Mulţimea de oameni cumsecade, discreţi şi determinaţi a fost ceea ce m-a emoţionat în acest an, în jurul meu, în ştiri, în filme, în seriale. Personajele secundare care ţin umărul să se sprijine pe el eroii poveştii, morţii după care-ţi pare rău când se duc, ca să rămână în viaţă mai departe personajul principal, ei sunt cei care mi-au dat speranţa că lumea va fi salvată, a noastră şi cea din toate poveştile pe care le iubim.

Am văzut The Queen's Gambit în două nopţi consecutive, episod după episod, şi e genul de poveste care mă mişcă, e despre sport, al minţii aici, dar tot sport, despre performanţă, sacrificii, fair play şi despre oameni cumsecade, pe bunătatea şi admiraţia cărora se caţără ea, eroina, pentru a se întoarce apoi la rădăcina din care a răsărit şi a se transforma şi ea tot într-un om cumsecade.

Vă sugerez să-l revedeţi pentru a-i cunoaşte mai bine, sau să vi-i amintiţi pe ei, înaintea eroinei. E Jolene, puştoaica rebelă de la orfelinat, pare fizic de altă vârstă decât fetele de aici şi-şi oferă prietenia şi grija şi când reapare în film ne mai şi spune că ea şi Beth sunt o familie.

E apoi William Shaibel, tăcutul custode al orfelinatului şi definitiv salvatorul fetei, inventatorul ei, îngăduitorul, credinciosul şi fără nicio urmă de îndoială admiratorul ei cel mai mare. Îndrăznesc să spun că şi omul care o iubeşte cel mai mult. Şi Beth realizează acest lucru când vine la înmormântarea lui şi descoperă în subsolul în care a învăţat să joace şah că domnul Shaibel îi ridicase un mic altar. I-a fost tatăl pe care nu l-a avut şi care i-a păstrat aproape intactă camera copilăriei, a mai adăugat doar trofeele, articolele de ziar şi fotografiile care făceau deja înconjurul lumii.

Sunt apoi gemenii Matt şi Mike, Harry Beltik, Towens, Benny şi chiar Borgov, cu toţii acceptând cu admiraţie geniul lui Beth. Mai e apoi Alma, făcută cioburi de durerile şi nefericirile ei, dar lipită din loc în loc chiar de bucuria de a o fi înfiat pe Beth. Şi în spatele socotelilor ei cu premiile în bani de la turnee, sunt momentele de tandru şi drag pe care le primeşte de la Beth, care învaţă că sunt pe lume oameni mai loviţi de durere decât e ea.

De oameni cumsecade e plin şi Normal People, o miniserie irlandeză produsă de Element Pictures şi BBC 3 şi în care Daisy Edgar-Jones interpretează o Marianne plină de semne de întrebare, revoltă, frică şi speranţă. Sunt sigur că măcar o dată în cele 12 episoade veţi regăsi o mică poveste din adolescenţa voastră.

Patria, după romanul omonim al lui Fernando Aramburu, e de asemenea o colecţie emoţionantă de oameni cumsecade, într-un alt fel decât în primele două serii care mi-au plăcut în 2020. Povestea e cruntă, filmul e aspru, la fel toate personajele, lupta e, de data asta, pe viaţă şi pe moarte.

Cu o moarte şi începe, dar filmul (n-am citit cartea) e despre viaţă şi ea e salvată aici, ca oriunde aievea sau în realitate, de oameni cumsecade, care ştiu să ierte, să renunţe, să înţeleagă, să lase de la ei, să fie buni când cel mai la îndemână le era să fie răi.

Cât despre filme, povestea care m-a mişcat cel mai mult în anul de a trecut e Hillbilly Elegy, cu o Glenn Close minunată şi cu personajul ei, Mamaw, exemplu de om cumsecade. Plină de locuri comune ale culturii şi propagandei americane, povestea de pe ecran e însă minunat susţinută de o mână de oameni de treabă care greşesc, se ridică, mai greşesc o dată, cresc şi nu uită să fie buni, fără să fie în vreun fel excepţionali.

E, personal, lecţia lui 2020 şi în viaţa mea reală, aceea a întâlnirii cu o mulţime de oameni fără veleităţi de eroi, dar gata de sacrificiu pentru ceilalţi. Oamenii care m-au făcut să simt că lumea va fi salvată pentru că sunt mai mulţi decât cei speriaţi, întunecaţi şi înfricoşaţi.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus