Nu ştiu să descriu exact ce am simţit în lunile astea, din martie până în decembrie. Haosul, covidul, conflictele politice, mi-au tulburat gândirea atât de tare, ca dintr-o stare de nervi combinată cu anxietate, pe final de an am intrat într-o stare de relaxare bizară, am acceptat că situaţia generală nu depinde de mine şi că dacă las universul să-şi urmeze cursul, totul va fi bine. Când o să se întâmple asta? Nu ştiu.
Am ascultat enorm de multă muzică, formaţii noi, vechi, am asimilat tone de albume. În 2020 metalul nu s-a oprit. Code Orange, Tallah, Igorrr, Deftones, Bring me the Horizon, Killer be Killed au scos nişte albume senzaţionale. Am mai scris dar nu atât de mult, creierul avea un plan care era sabotat de un corp leneş.
M-am apropiat şi mai mult de Andrada. Faptul că am stat mult timp în casă m-a făcut s-o apreciez, s-o înţeleg, s-o iubesc mai tare. La alţii lockdown-ul a fost un obstacol, la noi nu. 1-0 pentru noi.
Am jucat atât de puţine spectacole anul ăsta, nici nu mai ştiu, vreo 10 la număr. Alţii nu au jucat deloc. E groaznic, oribil, îmi pare nespus de rău pentru cei care nu au mai călcat pe o scenă de atâtea luni.
Am exploatat la maxim, în lunile de lockdown, întâlnirile pe whatsapp.
Înainte de bijuteria asta de an aveam înclinaţii depresive, nu-mi era la îndemână să fiu optimist. Faţă în faţă cu virusul ăsta necioplit, am schimbat uşor macazul. Vreau să citesc mai mult, să vorbesc cu prietenii mai mult, să cânt, să desenez. Chiar, am desenat în 2020, mi-am plătit datoriile din anii în care nici măcar nu am privit un bloc de desen. Mă bate din ce în ce mai aprig gândul să fac un master sau măcar nişte cursuri de pictură. Ador să pictez.
Am vorbit în fiecare zi cu mama.
Ciudat cum un an atât de zbuciumat a avut şi părţile lui bune. Am învăţat să fiu mai calm, să am niţică răbdare.
Aş mai repeta vreodată experienţa 2020? Nu, mulţumesc.
*