31.01.2021
1 ianuarie 2020. Uşa autocarului se deschide cu un sunet metalic şi aerul rece mă trezeşte brusc. Soldatul ne face un instructaj rapid, însă mi-e greu să-l urmăresc pentru că n-am în cap decât senzaţia asta de film pe care-o trăiesc. Vacanţă cu maşini de poliţie, soldaţi şi mitraliere n-am mai avut până acum.

E noapte, sunt la poalele muntelui Sinai şi m-aşteaptă o urcare de şapte-opt ore, la lumina lanternei. Mă întreb dacă nu era mai bine să fi rămas la hotel, cu ei. Alung repede îndoiala şi mă felicit în gând pentru c-am făcut schimb de geci cu S. chiar înainte să plec. Trimit un gând bun şi către G., care-a insistat să iau hanoracul lui cu glugă.

Doi beduini ne vor fi ghizi. Suntem un grup de aproximativ treizeci de români şi ruşi şi mă amuză ideea că până aici am venit cu poliţie şi armată, însă pe munte suntem lăsaţi în responsabilitatea a doar doi oameni.

Mergem de câteva ore şi vocile din jurul meu s-au liniştit aproape de tot. Fiecare dintre noi îşi luminează paşii şi, cel mai probabil, gândurile. Din când în când, ne întindem unul altuia câte-un braţ atunci când terenul e prea accidentat, ca într-un dans al încrederii în care nici măcar n-ai nevoie să ştii limba celuilalt.

Facem pauză şi ne îngrămădim cu toţii într-o cabană de lemn prin care şuieră vântul. Stăm cu rândul pe băncuţe pentru că nu sunt locuri suficiente, uneori împărţim aceeaşi pătură. Şi-n timp ce înfulec cea mai bună supă la plic din viaţa mea, mă gândesc la cât de simplu e să fim împreună şi la cât de acasă mă simt printre străini.

Ies afară să mă uit la cer şi acolo stă A., ghidul nostru. Omul ăsta e şi el un munte, unul de linişte şi lumină. Îmi povesteşte că urcă pe Sinai de peste două sute de ori pe an şi face asta de la şaişpe ani. Îl întreb dacă nu s-a plictisit şi cu o privire care mă lasă să-i văd direct în suflet, îmi spune că nu iubeşte nimic pe lume mai mult decât muntele. Ne dăm seama că avem aceeaşi vârstă şi suntem născuţi la câteva zile distanţă. Râdem de noi, oamenii-capre de munte. Mă gândesc că dacă îmi doresc ceva de la 2020, e să am întâlniri şi proiecte despre care să vorbesc cu ochii.

E şase dimineaţa, sunt la peste două mii de metri altitudine şi ăsta-i e cel mai emoţionant răsărit pe care l-am văzut până acum. Imaginea munţilor care se dezvăluie treptat e copleşitoare. Oamenii din jurul meu vorbesc puţin şi dacă o fac, o fac în şoaptă, ca şi cum nimeni nu-şi asumă riscul să spargă liniştea. Privirea mi se intersectează cu a lui A., ne vedem pentru prima oară pe lumină. Zâmbim aşa cum îşi zâmbesc doi oameni care se ştiu de-o viaţă.

18 februarie 2020. Mă scufund în scaunul de la Florin Piersic, după o zi în care am umblat mult. Cinematograful e plin ochi şi până se sting luminile, salut în stânga şi-n dreapta oameni dragi. Noroc cu filmele, concertele sau spectacolele că reuşim să ne mai vedem, printre agendele pline pe care le avem cu toţii.

Pe unul dintre culoare o zăresc pe M. şi-mi dau seama că are emoţii. Şi eu am. Urmează să vedem colectiv, documentarul lui Alexander Nanau. Minutul 6:32 şi senzaţia de sufocare care mă cuprinde nu va fi ceva ce-o să uit uşor. Îmi revin amintirea nopţii ăleia în care am stat lipită de telefon până când am reuşit să dau de toţi prietenii din Bucureşti, amintirea neputinţei şi-a revoltei din lunile de după, amintirea unei Românii incapabile. Realitatea unei Românii incapabile.

Tipul de lângă mine îi tot şopteşte în ureche prietenei lui. Când nu face asta, îşi priveşte mâinile în semiîntuneric şi pentru prima dată nu-i zic să facă linişte cuiva care vorbeşte în timpul filmului. Fiecare are felul lui de-a reacţiona atunci când simte frică sau furie.

21 februarie 2020. A cui o fi fost ideea să fim la vedere pe intrarea publicului? Aşteptarea de dinaintea spectacolului mă disperă, mai suntem şi-n văzul tuturor. Respir. Tot ce am de făcut e să n-o gafez la monologul cu care deschid spectacolul şi după aia va merge de la sine.
A. mă-ntreabă prin semne dacă poate să bea apă din sticla mea. Da, evident, îi răspund tot prin semne, neavând habar că în câteva luni ne va fi frică şi să ne atingem, darămite să împărţim aceeaşi sticlă cu apă.

Se sting luminile. Jucăm pentru a patra oară Pe Ei! Fenomenul Piteşti, spectacolul pe care-l asociez cu un fel de vindecare personală şi care-a venit în viaţa mea fix când aveam mai mare nevoie de el.

11 martie 2020. Cobor scările de la sala Caragiale, unde am repetat cu A. şi mai rămânem la poveşti pe lângă Teatrul Naţional Cluj încă vreo jumătate de oră pentru că ni se pare ireal că de mâine stăm acasă, că de mâine nu mai repetăm, că de mâine nu mai jucăm. Ar fi trebuit de ieri să stăm acasă, dar ne-am mai furişat pentru o ultimă repetiţie să ne fie clar unde-am rămas când o fi să reluăm.

Merg pe jos spre casă şi mă gândesc că o pauză s-ar putea să-mi prindă bine. Parcă prea mult am alergat şi 2020 e abia la început. Între spectacolele de la TNC, proiectele de la Create.Act.Enjoy şi Texte bune în locuri nebune, orele de teatru pe care le ţin la liceu şi multe altele la care n-am putut zice nu, parcă iarăşi m-am pierdut pe mine.

Cinci ore mai târziu am casa curată bec, perdelele spălate şi doi saci cu haine pe care vreau să le donez. Reorganizarea cărţilor din bibliotecă o las pe mâine. Planul de-a nu avea niciun plan e deocamdată prea complicat pentru mine.

22 aprilie 2020. Muşc cu forţă dintr-un morcov. E ultimul din cele şapte kilograme comandate din greşeală. Aşa-i când îţi faci cumpărăturile online şi nu vezi că alea-s kilograme, şi nu bucăţi.

Ultima lună s-a simţit cât un an. Cursurile cu elevii se ţin acum online, activitatea de la teatru e online, şedinţele şi proiectele de la Create sunt online, grupurile de lucru sunt online, cafelele sunt online, zilele de naştere sunt online, întâlnirea de zece ani e online, iubirea e online, fricile sunt online, spaima pentru viitorul sectorului cultural e online, încurajările sunt online, viaţa e online. Stop. Hai un pic pe-afară din online. Vin. Ce bine că-mi eşti!

18 mai 2020. Diana întreabă e proiectul prin care mă reconectez cu colegii mei de la TNC. Mulţumim e proiectul prin care, împreună cu colegii şi colaboratorii de la Create, suntem alături de cadrele medicale. Arta în joacă e proiectul prin care rămân alături de #mygang, grupa mea de elevi de la Anghel Saligny. În stare de bine e programul de mentorat în care vom intra de luna viitoare. Omul din cerc e spectacolul la care voi începe repetiţiile. Terapie prin Artă şi Case de Poveste sunt proiectele pe care le-am câştigat şi care habar nu am cum vor arăta sau dacă vor fi posibile.

Sunt zile în care lucrez şi câte optşpe ore. Mi-am mutat spaţiul de lucru prin casă mai ceva ca atunci când diversifici locurile în care faci dragoste pentru a sparge monotonia.

Sunt nopţi în care mă gândesc că n-o să mai putem plăti chiria la Create. Am în jurul meu artişti care s-au apucat de delivery sau care s-au mutat la părinţi. Vorbesc cu elevi sau studenţi care nu fac nimic la şcoală de săptămâni bune. Din nou, cultura şi educaţia sunt ultimele din curtea şcolii. Sunt a dracului de furioasă. Adorm, într-un sfârşit.

9 iulie 2020. Suntem în drum spre un sat ascuns din Bulgaria, dar ne-am oprit pentru câteva ore în Vamă, pe terasa de la Expirat, pentru că fiecare dintre noi mai avea de trimis câte-un mail sau de intrat în câte-un meeting. Râd cu A. despre sporul pe care-l avem atunci când lucrăm cu marea-n faţă şi cu soarele pe vârful degetelor de la picioare. Deschid Facebook-ul şi aflu că sunt nominalizată la Gala Ten Outstanding Persons 2020. Asta da surpriză a sorţii, în anul în care m-am simţit oricum, numai outstanding nu. Închidem laptopurile şi ne comandăm câte-un cocktail.

23 iulie 2020. E prima zi de repetiţii pentru Gewalt la Darabani, spectacol pe care-l pregătim cu Texte bune. Suntem disperaţi să jucăm, e adrenalină în fiecare replică pe care-o rostim. Ziua repetăm, seara stăm la poveşti în grădina Create, spaţiul ăsta magic care mi-a fost oază de libertate şi linişte de-atâtea ori în ultimele luni. Ş. locuieşte la mine şi parcă ultimii zece ani nu s-au întâmplat, suntem din nou în facultate şi-avem de pregătit improvizaţii pe-a doua zi pe care urmează să le vadă profu'.

18 august 2020. Am parcurs protocoalele şi programele de atât de multe ori încât le ştiu pe de rost. Am verificat de atât de multe ori obiectele încât pot spune cu ochii închişi câte şuruburi sunt în plasa verde, din spatele cutiei de carton. E prima zi de Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy. Intrăm în spitale în anul ăsta complicat. Intrăm cu curaj pentru că ştim că e nevoie mai mult ca oricând să fim acolo. O ştim de la cadrele medicale cu care-am ţinut legătura în ultimele cinci luni.

Şi-o vom afla în următoarele săptămâni de la meşterul spitalului cu care montăm biblioteci, de la portarul care-şi ţine în maşină o fotografie cu noi de acum câţiva ani, de la asistenta şefă care se emoţionează atunci când vede mesajul de mulţumire pe care-l prindem pe perete, de la pacienţii din ambulatoriu care se uită la atelierele pe care le difuzăm pe plasme, de la doctorul care înainte să plece acasă se opreşte să coloreze pe desenul interactiv, de la pacienţii izolaţi în saloane pentru care ţinem concerte în curte, de la voluntarii din toată ţara care în weekend îi sună pe pacienţii internaţi.

29 august 2020. Caleidoscop de la The Mono Jacks atinge în mine ceva atât de adânc încât nu ştiu cum altcumva să reacţionez decât să dansez până la epuizare. Sunt la Zilele Nordului din Darabani şi ăsta-i primul concert de care am parte de când a început pandemia. Jur c-am încercat să stau s-ascult cuminte, de pe scaun, însă m-am trezit dansând cu M. în dreapta scenei, rugându-ne să nu vină vreun voluntar sau vreun jandarm să ne trimită la loc, conştiente de febra musculară pe care o s-o avem mâine când vom juca Gewalt la Darabani.


26 septembrie 2020. Prietenia-i atunci când mă faci să fiu soare chiar dacă plouă.

16 octombrie 2020. Ies pe poarta casei în care a locuit Doina Cornea. Sunt cu A. şi cu R., suntem toate trei un pic un pic emoţionate, un pic buimace, un pic fericite. În noiembrie deschidem pentru public trei Case de Poveste. Ştiu că e un proiect greu de realizat, mai ales din cauza pandemiei. Ştiu şi că e posibil să iasă unul dintre cele mai bune proiecte de până acum de la Create. Nu rostesc cu voce tare decât prima parte.

9 noiembrie 2020. E trei după amiaza şi până la ora asta nu a mai apărut niciun fel de restricţie nouă cu privire la desfăşurarea evenimentelor culturale. Parcă nu-mi vine să cred că mâine deschidem prima din cele trei Case de Poveste. În ultimele două săptămâni am uitat de mai multe ori să mănânc, am vrut să fug în munţi, am aţipit în îmbrăţişări din care mi-a fost greu să mă rup, dar mai ales am sperat ca proiectul ăsta să prindă viaţă.

În casa Ioanei Em. Petrescu, mă emoţionează teribil când vizitatorii îşi citesc unul altuia scrisori din corespondenţa dintre ea şi Liviu Petrescu. În casa Doinei Cornea, îngheţ de fiecare dată când i se aude vocea şi vorbeşte despre exerciţiile împotriva fricii. În casa lui Sigismund Toduţă, mă bucur de încântarea vizitatorilor când află că urmează să cânte la pianul lui.

7 decembrie 2020. Câţiva kilometri buni peste viteza legală, soarele în faţă, un zâmbet pe care nu mi-l pot stăpâni şi-o Milka cu zmeură. Reînvăţ să respir. Mulţam, D.

13 decembrie 2020. Uneori, claritatea o găseşti pe drumul care duce de la Cetăţuie până la Teatrul Maghiar.

19 decembrie 2020. Sunt cu C. pe dealuri, cu puţine grade în termometru şi mult noroi pe jos. C. mă vede aşa cum puţin oameni mă văd, întâmplarea face să aibă şi aparatul foto la ea.

Foto: Crina Prida

24 decembrie 2020. Tata descâlceşte globurile gri, mama resuscitează instalaţia de-o vârstă cu mine, D. ne tot zice că-i strâmb bradul, M. încâlceşte globurile la loc, Asaf Avidan răsună din laptop şi jur că asta-i fericirea.

31 decembrie 2020. Sunt în oraşul care are o stradă pe care se află o casă cu o curte care are un balansoar în care se spun toate poveştile lumii. Mai sunt cinci minute până la miezul nopţii, dintr-o boxă portabilă se aude La vie en rose, luna dă un spectacol care bate orice foc de artificii şi îmbrăţişările lui S. sunt sincere şi calde.
E atât de mult bine în momentul ăsta încât închid ochii să-l memorez cât de bine pot.

2020 n-a fost aşa cum m-am aşteptat să fie, a fost aşa cum am avut nevoie să fie.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus