Mă scriu pe 2020

Azi am auzit o idee care a rezumat foarte clar în mintea mea cum a fost anul trecut pentru toată lumea. La fel. Nu a fost rău doar pentru mine sau doar pentru tine. Nu. A fost rău pentru toată lumea şi din răul ăsta am încercat fiecare, cum am putut, să ieşim. Unii păstrându-şi optimismul, alţii picând în diferite extreme. Despre mine pot spune că am fost undeva la mijloc, ţintind mai mult înspre optimism. Pornind de aici, dacă s-a schimbat ceva la noi, acela este faptul că am ajuns în postura de a fi pe cont propriu şi am devenit uşor pragmatici în legătură cu viitorul nostru. Am devenit mai sceptici şi ne-am pierdut încrederea în absolut oricine şi orice. Asta e părerea mea, nu trebuie să fie şi a ta. Eu, unul, nu mai rămân în supermarket dacă văd acolo treizeci de oameni la coadă păstrând distanţa doar în faţă, că pe laterale nu se ia. Şi lista poate continua, dar nu ştiu cât rost mai are, pentru că la sfârşitul zilei tot în gândurile noastre adormim.

Am făcut multe în 2020. Pe cât de negru şi sumbru a fost, pe atât de productiv şi provocator. Nu zic că nu a existat constant sentimentul fricii, dar s-a mai diminuat odată cu munca. Mi-e greu să povestesc prin câte am trecut, adică nu greu, dar nu mă pot opri doar la câteva întâlniri, doar la câteva trăiri sau doar la câteva gânduri. E vorba despre opt proiecte în teatru, în unele actor, în altele la muzică, iar în premieră în 2020 am lucrat şi cu o trupă de adolescenţi de la care am avut de învăţat foarte multe şi de la care mi-am luat destulă energie cât să pot să-mi doresc mai multe de la viaţă. N-aş vrea să fac vreo diferenţiere între proiecte, fiindcă ţin la toate şi ar fi o lipsă de respect şi faţă de ele, dar şi faţă de mine. Una peste alta, o să povestesc primul-primul proiect din 2020, când lucrurile se mişcau altfel, şi de restul poate cu altă ocazie.

În ianuarie aveam deja primul proiect în agendă, stabilit cu an în urmă. Pentru prima dată am fost angajat într-un teatru, Teatrul "Matei Vişniec" Suceava, în calitate de, mult spus, compozitor. Curând aici va fi pustiu, în regia lui Daniel Chirilă. Am stat la repetiţii, am compus cu o cască în ureche, iar cu cealaltă am ascultat vocile actorilor, inflexiunile, nuanţele, intenţiile, în felul ăsta muzica mea urmând să completeze sau să lege actorul de corpul spectacolului şi de inima spectatorului. Între timp, intervine ceva şi e nevoie de o înlocuire în câteva scene din spectacolul Frontal, în regia Gianinei Cărbunariu, de la teatrul unde sunt actor angajat, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. În mare, aveam toată muzica pregătită pentru Suceava. O oră de muzică. Dar haide înapoi la Piatra Neamţ, cu speranţa că poate ajung, totuşi, la premiera de la Suceava, care avea loc peste o săptămână. Repetiţii la Piatra, construim lucruri noi, îmi place. În ziua premierei de la Suceava, am repetiţii de la 17 la 19 în Piatra. Respect toate spectacolele în care joc sau din care fac parte, indiferent că-s actor, om la muzică sau maşinist. Aşa că repet de la 17 la 19, iar la 19 sar în maşină şi fug, dar poate fug e puţin spus, înspre Suceava.

Spre ruşinea mea, fac o oră până în faţa teatrului. Ajuns acolo... toate uşile închise. Niciun paznic, nicio plasatoare, niciun om. Toată lumea era în Sala Mare, bucurându-se de spectacol. Disperare. Am dat vreo trei ture de teatru, am strigat, am bocănit, nimic. Într-un final, un om de undeva din subsolul teatrului mă vede, cum şi eu îl văd pe el. Vorbim prin semne, încerc să-i spun că vreau să intru la spectacol, că fac parte din echipă. Până la urmă, deschide o uşă şi îi explic din nou cine sunt. Recunosc, nu prea am reuşit, eram prea disperat. Se uită la mine şi mă întreabă: "Tu ai făcut muzica? Tu erai ăla?" Da. "Eu nu-mi aduc aminte de tine, dar dacă zici tu, hai, na!" Slavă Domnului! Intru la spectacol, mă aşez pe primul loc pe care-l văd liber. Îmi vine să plâng, am fost foarte aproape de un infarct. E cald şi bine, iar publicul, foarte atent şi curios. Dintr-odată, la trei scaune distanţă de mine, un băiat îşi scoate telefonul şi deschide Shazam-ul ca să afle ce piesă se aude în boxe.

M-am emoţionat. M-am topit. A doua zi eram pregătit pentru spectacolul din Piatra Neamţ.

Îmi lipseşte scena, mi-e al dracului de dor de turnee şi simt o nevoie acută de mai multă speranţă. Pe alte poveşti...

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)