Un an cât un dar preţios - 2020

Părea să fie un an ca majoritatea celor din ultima vreme. Multă muncă, iar timp liber doar furat, insuficient cât să-l pot valorifica într-o direcţie sau alta. Apoi, au venit zvonurile, cu tot cu starea lor de nelinişte, iar mai apoi recluziunea forţată. S-a instalat panica, oamenii s-au ascuns în locuinţe iar străzile au rămas, o vreme, curate. Aşa a poposit timpul liber în viaţa mea, cel pe care nu-l mai puteam obţine altfel. Paradoxal, a fost anul în care-am citit cel mai puţin. Locuiesc într-o casă de peste o sută de ani, dotată cu personalitatea unui bătrân înţelept şi cu o grădină suficientă pentru a ţine un om iubitor de pământ ocupat în fiecare zi. Am săpat fiecare centimetru pătrat, am plantat flori pe care nu le-am plantat niciodată în ultimii 24 de ani, am îngrijit cele 15 tufe de trandafiri aşa cum nu au fost îngrijite niciodată, am pictat, am învăţat să brodez. Am privit pescăruşii aciuaţi în oraş, mulţumindu-le că mi-au adus marea aproape. Un pescăruş plutind este un poem desenat pe cer.

M-am gândit la strâmbătatea omului şi la frumuseţea naturii. M-am gândit la subteranele instrumentate politic aduse de pandemie sau la pandemia adusă de subteranele politicii. M-am gândit la copiii sufocaţi de dragostea paroxistică a părinţilor şi la consecinţele pe termen lung ale izolării la care au fost forţate cele mai neajutorate fiinţe din lume, copiii, pentru care doar adulţii decid. Am lenevit sub soarele verii, când în propria grădină, cu pisica în braţe, când într-un mic golf pustiu, la malul mării noastre. Am tânjit de dor după prieteni. Am devenit bună prietenă cu singurătatea. Am vorbit cu mama zilnic, i-am purtat de grijă, mi-a fost frică pentru ea şi tata. Nu am scris decât arar, nu am citit decât arar, căci a fost un alt timp, o altfel de pauză, una lungă cât un veac de singurătate, care ea te trăieşte pe tine, nu tu pe ea. Dar mi-a fost bine. Pentru mine, a fost un an bun, nu un capăt de lume. Un an foarte bun.

Cel mai mare regret a fost anularea lansării primei mele cărţi pentru copii, apărută la Humanitas Junior, o carte pentru părinţii de copii mici, care să-şi înveţe puii să-şi recunoască propriile emoţii. Aş fi vrut să mă întâlnesc cu copii şi părinţi, aş fi vrut să le spun cât este de important ca un copil să ştie ce simte, dar n-a fost să fie. Poate va fi, altădată, cu o altă carte, în vremuri mai blajine.

Pe 31 decembrie m-am gândit, preţ de câteva clipe, la cele 7.000 de zile pe care LiterNet-ul le împlineşte. Şi, în spatele acestui număr impresionant, am văzut tenacitate. Tenacitatea de invidiat a unui om care nu rampa a căutat-o şi care a reuşit să nu se lase furat de strălucirea efemeră a rampei. Un om căruia îi datorez cartea la care ţin cel mai mult, apărută, după serializarea ei pe LiterNet, la editura Polirom. Fără Răzvan, fără oferta lui de a ţine o rubrică pe LiterNet, cartea nu ar fi existat. Şi, chiar dacă nu suntem prieteni în sensul comun al termenului, ştiu că Răzvan este un prieten unic, acel prieten pe care nu simţi nevoia să-l cauţi zilnic ca să ştii că el este acolo, oricând. Nu cunosc demers asemănător, de atât de lungă durată, precum edificiul solid pe care Răzvan a reuşit să-l ridice. Iar importanţa lui în cultura română nu este acum atât de vizibilă precum ar trebui să fie, ci va deveni vizibilă atunci când va fi prea târziu pentru toţi cei care au contribuit, cu puţinul lor, să ridice şi să menţină această construcţie.

Revin la 2020. Mi-a fost un an bun, în care îngrijorarea şi iubirea s-au revelat în alte forme. Iar acesta este, per se, un dar preţios şi este suficient ca un an atât de greu pentru toată lumea să devină un an atât de special pentru mine.


Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)