Jurnal de război neconvenţional

Nici nu terminasem bine de scris articolul de saptămîna trecută (Salutări de pe lumea cealaltă) cînd, vineri, 24 aprilie 2005, după-amiază, a căzut ştirea ultimatumului transmis de răpitorii / teroriştii / patrioţii / luptătorii (problema denumirii, a titulaturii şi, deci, a definirii, a încadrării tipologice şi, prin urmare, a înţelegerii exacte a evenimentelor este, aici, esenţială, şi ea a fost pusă, polemic, revendicativ, tocmai de cei în cauză) irakieni (dar nici aici lucrurile nu-s clare, dat fiind că Irakul post-Saddam este teatru de război şi, deci, loc de vizibilitate mondială, scenă): ne retragem forţele armate din Irak sau cei patru ostatici (şi aici, felicitări, pînă la urmă, pentru presa română, în special pentru televiziuni, care au înţeles nu numai să afişeze, după model francez, o mică imagine, aproape aceeaşi pentru toate posturile şi aproape continuă ca prezenţă pe micul ecran, cu cei răpiţi, dar l-au adăugat pînă la urmă şi pe Munaf, care fusese multă vreme ţinut într-un fel de purgatoriu mediatic) vor fi executaţi.

Michel Foucault citîndu-l, în Naşterea clinicii, pe marele medic francez Bichat, din secolul al XIX-lea: "Viaţa este suma rezistenţelor pe care noi le opunem morţii". Vitalismul modernităţii s-a născut pe fond, obscur, refulat, de "mortalism".

Legătura esenţială, pe care tocmai o evocasem în articolul sus-citat, dintre imaginea rapidă, instantanee, dar de calitate proastă, "spectrală", şi semnele de viaţă-în-pericol, de viaţă-pe-fond-de-moarte, se vedea confirmată, tragic amplificată: tehnologia (care este esenţialmente o tele-tehnologie, dat fiind că, în toate întruchipările ei, elimină timpul şi aboleşte distanţele şi separaţiile tradiţionale, privat / public de pildă, sau mai ales pace / război etc.) a devenit armă de luptă, un întreg arsenal pentru toate taberele. O dată în plus, tehnologia ieftină a web-cam-urilor şi cea mondializată a sistemului mediatic intrau în alianţă, fiind de fapt în conflict. Cine foloseşte pe cine? Dominăm, invadăm şi, mai ales, supraveghem şi controlăm prin teletehnologii high-tech, intangibile economic, dar aceste tehnologii scumpe, exorbitante (şi care azi fac sistem) pot fi ţinute în şah, instrumentalizate prin intermediul aceloraşi tehnologii în varianta lor ieftină, populară, de piaţă. Este, să recunoaştem, un merit tocmai al pieţei că reglează, astfel, lucrurile (fie şi pentru a le domina), oferindu-le tuturor, atât statelor şi corporaţiilor, cît şi simplilor indivizi, acces la imagine: putere şi contra-puteri.

Vineri, 22 aprilie, nici o televiziune n-a prins anunţul difuzat de Al Jazeera în direct. După cîteva săptămîni de pauză, de "relaş" în această criză a ostaticilor (umplută, în schimb, de intense evenimentele papale), redacţiile de ştiri ridicaseră mîna de pe butonul de înregistrare al magnetoscoapelor. Păţite, de atunci ele au rămas, practic, în direct non-stop, aflîndu-se în stare de alertă, de "ediţie specială" continuă.

De atunci şi pînă azi, joi, 28 aprilie, cînd scriu, evenimentele s-au succedat în trombă. Astfel încît voi prefera – respectîndu-le potopul – să adopt, în cele ce urmează, forma jurnalului (de război), a însemnărilor rapide, aproape aşa cum au fost ele (tran)scrise de la o oră la alta (şi chiar mai susţinut). În ritmul evenimentelor, dar mai ales în cel al influxurilor televiziunilor, care, în frunte cu Realitatea TV (canal de ştiri), fiecare după putinţă, imaginaţie, competenţă, "filosofie" (de post) şi agendă de invitaţi, au ţinut, fie şi cu riscul de a se repeta monstruos, plictisitor, "sesiune" continuă: aşteptînd, de fapt, noi ştiri, noi evoluţii, pe care să le poată surprinde în direct, umplînd "golul" faptic cu o aşteptare nervoasă, vorbită. Şi, cum spuneam, mai ales Realitatea, simţindu-se, pe nebăgare de seamă, nevoită, ajungînd să ia parte la evenimente, să-şi părăsească statutul de "scenă" şi să urce, ca "actor", pe scena însăşi, să intervină – vom vedea cum, în ce sens –, să intre în joc, să "formateze" şi să "moduleze" realitatea, cursul evenimentelor, introducînd fie o "virgulă" ici, fie o "paranteză" dincolo şi, mai ales, imprimînd un anumit ton normativ, adică indicînd telespectatorilor ce şi cum să gîndească şi să simtă, cum să reacţioneze la ştiri, ce atitudine – preferabilă – să adopte.

Apeluri la populaţie, să iasă în stradă. Vor ieşi românii în stradă, aşa cum se întîmplă în Occident, unde oamenii sînt reactivi, simţ interiorizat, înnăscut aproape, de societate civilă, care la noi este o noţiune încă foarte abstractă. Societatea civilă se organizează, dar mai ales apare, ca nevoie, în mod spontan: rezultă din întîlnire în spaţiu public.

Discuţie despre "axa Bucureşti-Washington" (preşedintele Băsescu): iat-o deconstruită, atacată simultan la ambele capete, dat fiind că cei trei jurnalişti români fac apel la români, iar Munaf la Bush. De fapt, apelul, ultimatumul răpitorilor, care vorbesc atît cu propriul lor glas, cît şi, mai ales şi mult mai "performativ", prin vocea ostaticilor (care devin, astfel, mediu, canal, purtători de cuvînt), are două adrese, două ţinte: el se adresează atît, direct, autorităţilor române, cît şi, mai ales – un nou circuit indirect, o nouă mediaţie, un nou "releu" –, populaţiei române, ca să facă "presiuni" asupra autorităţilor lor pentru retragerea trupelor din Irak. Cine pe cine şi, mai cu seamă, prin cine vorbeşte şi cui, de fapt, se adresează? Mediile şi canalele se înghit şi se instrumentalizează unele pe altele, mesajele sînt balistice, dar transmise prin ricoşeu, ca la biliard. Toată lumea e convocată, nimeni nu rămîne nevizat, avem impresia că mesajele ni se adresează, dar de fapt sîntem doar relee şi amplificatori, "modulatori de semnal".

Preşedintele Băsescu – de lăudat pentru asta – iubeşte mult, aşa cum s-a văzut, perspectiva "la scară", foarte de sus, căreia i se mai spune şi "geostrategică" sau "geopolitică". Ca fost marinar de carieră, are un avantaj asupra noastră: ştie să citească hărţile, este obişnuit cu perspectiva cartografică. Are, de fapt, perspectivă. Dar ce se vede şi ce nu se vede pe o hartă? Multe, din ambele categorii.

Cristian Tudor Popescu: Traian Băsescu nu trebuia să-şi asume în exclusivitate, cu semeţie, comanda acestei operaţiuni. Pentru asta era nevoie de un militar. Băsescu pare, totuşi, mai ales prin opţiunile sale politice internaţionale, suficient de belicos (chiar dacă nu şi, să sperăm, beligerant). Îi place lupta politică, e făcut pentru a învinge în astfel de turniruri, dar acum e vorba de război. Vom vedea de ce cred asta.

MIERCURI, 27 APRILIE. Se apropie expirarea termenului suplimentar de 24 de ore acordat de răpitori. Cînd expiră de fapt acesta? Nu-i clar: la 16.00, la 18.00? Nu-i nimic, cu atît mai bine pentru televiziuni: prilej să ţină sesiune deschisă, permanentă, să rămînă şi să ne ţină în flux.

(Dar de cînd a apărut Realitatea TV, televiziunile "mari", marile posturi generaliste cu pretenţii, şi care-şi împart audienţa, par a se fi lenevit, nu se mai simt datoare să facă spectacol de ştiri chiar tot timpul, ştiu că are cine s-o facă, au cedat iniţiativa. Luîndu-şi, după modelul presei scrise, revanşa asupra disputei, tranşate, pentru instantaneitate, "Observatoarele" Antenei 1 sînt de urmărit în fiecare seară, mai ales pentru că realizează adevărate dosare ale problemelor, cu date completate şi, mai ales, verificate şi, atît cît se poate, sistematizate. Pro TV, în schimb, a rămas departe în urmă, îşi face cît mai strict treaba şi atît, nu mişcă un deget în plus. Multe dintre ideile şi iniţiativele ei de odinioară, prin care acest post a impus în România un anumit mod de a face televiziune, continuă încă să fie "copiate" de alte televiziuni. Explicaţia ar putea-o constitui însăşi migraţia masivă de personal, mulţi profesionişti de televiziune şcolindu-se "la locul de muncă" tocmai în curtea Pro.)

De ce mă temeam să nu se întîmple s-a întîmplat, nu putea să nu se întîmple, tentaţia era prea mare, la îndemînă, evidentă: joncţiunea crizei ostaticilor cu religia, credinţa, Săptămîna Patimilor etc.

Jurnalul de la ora 16.00 de la Realitatea TV. Pe post de "intro", un lung eseu normativ, spunîndu-ne (la indicaţia Cotroceniului, ca să fie pe placul acestuia?) ce să simţim/gîndim/facem şi ce nu. Fraze, totuşi, incredibile (le-am înregistrat cînd au fost reluate integral, în jurnalul de la 18.00): "Nu ne rămîne altceva de făcut decît să ne rugăm"; "Să ne rugăm să triumfe raţiunea şi viaţa"; "Ne aflăm în Săptămîna Patimilor"; pe scurt, să nu ne lăsăm emoţionaţi, pradă emoţiilor, să ne controlăm, ce Dumnezeu – "poate că acesta e preţul pe care trebuie să-l plătim pentru locul pe care îl ocupăm astăzi în lumea modernă civilzată". "SĂ NE RUGĂM!". Să ne rugăm ca să nu fim emoţionali! Să ne comportăm emotiv-iraţional pentru a ajuta raţiunea (de stat) să triumfe.

Văd pe Magheru marşul spontan, "neautorizat" dar neîmpiedicat, al celor adunaţi în Piaţa Universităţii spre Piaţa Victoriei. Printre lozincile cenzurate, pe care nu le-am auzit redate apoi, în cursul serii, la Realitatea TV: "Afară din Irak!" şi, mai ales, "Nu-i războiul nostru!".

Realitatea TV: "Să dăm dovadă de înţelepciune!"; participăm la o "luptă inegală şi nedreaptă", "răpitorii vor să ne dezbine şi să provoace haos în ţară". Mă enervez cumplit, într-un prim moment. Parcă ar vorbi Ceauşescu în timpul Timişoarei sau Iliescu în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990. Acum nu mai e nevoie să vorbească puterea, să se expună, oficiile de calmare şi de canalizare a afectelor (blamabile ca atare) ale populaţiei le face presa. Parcă ne-am pregăti să intrăm în război. Avînd în vedere şi ultimul paragraf din comunicatul sibilinic al Preşedinţiei (texte pe care analiştii au învăţat să le analizeze mai ales în ceea ce e evitat şi nu se spune), care îi sfătuieşte pe cetăţenii români să nu se deplaseze în Irak, de parcă acesta ar fi destinaţie pentru apropiata vacanţă de Paşti, sau de parcă ne-am pregăti să declarăm război.

Sîntem, nedeclarat dar de facto, în stare de necesitate, adică în stare de excepţie, cînd mecanismele politicului se dezvăluie. În astfel de momente, politicul este confiscat (tendinţă care se manifestă permanent) şi devine, măcar ca limbaj, ca simptom, totalitar.

La Cotroceni, Andrei Pleşu iese (este trimis) ca să spună că nu are nimic nou să spună. Dar mai bine prezenţă, fie şi goală, mai cu seamă cu rudele ostaticilor, decît nimic, tăcere şi absenţă. Tăcerea trebuie suplinită, făcută suportabilă prin ceva. O întreagă artă, pe care autorităţile par o deprinde din mers. Tot e bine!

În Piaţa Universităţii, cântări religioase, parcă ar fi slujbă de mort, consfinţind atît neputinţa politică, dar şi excluderea societăţii din politic, care îi trimite pe oameni în braţele religiei. "Doamne, miluieşte!"

Stres naţional.

Să nu problematizăm, să nu analizăm, să nu reacţionăm, mai ales, critic. Să nu fim critici în situaţii critice. Astfel de momente sînt anarho-marxiste, leniniste, "bolşevice": să nu profităm de dezordine amplificînd-o pentru a destabiliza...

Realitatea TV repetă: "luaţi de val"... adică cei care strigă lozinci şi mărşăluiesc. Numai oceanul are voie să provoace tsunami?

În sfîrşit, televiziunile l-au adăugat celor trei jurnalişti români, în vinietele din colţul ecranului, şi pe Munaf al tuturor şi al nimănui.

Jurnaliştii comentatori, însă, sînt echilibraţi şi spun ce trebuie spus: Cristian Tudor Popescu, Victor Niţelea şi, mai ales, Ion Cristoiu (la Antena 1): există două logici diferite şi care nu trebuie nici să se suprapună, nici să se extermine una pe cealaltă: logica emoţională, reactivă, a societăţii (altfel am fi acelaşi "popor vegetal"), şi raţiunea de stat. Ambele, la fel de legitime.

Incitare a deplasării dinspre politică spre religie.

Dar nu cred că vom fi societate civilă atîta timp cît va exista separaţie netă, întărită, în plus, de mass-media, între putere (clasa politică) şi populaţie. Politicul apare rezervat în exclusivitate, populaţiei nerămînîndu-i decît, în vreme de pace, divertismentul (blamabil) şi/sau religia, credinţa (nobilă, dezirabilă). Adică televiziunea. În felul acesta, nu vom fi prea curînd cetăţeni. Formăm societatea română de televiziune? Dominaţi, păstoriţi, la propriu, şi de putere, şi de "contra"-puterea care e media? Amuţiţi fie de sărăcie, fie de planurile pentru vacanţe (acum, cea de Paşti)?

Seara, la B1TV, "Naşul" aprinde şi el lumînări. Nu mă mai uit.

Plecînd din faţa televizorului, mă liniştesc şi-mi dau seama că este firesc să fie aşa. Ce m-a deranjat au fost intervenţiile, tonul la cîntec (bisericesc) dat de anumite televiziuni, pretenţia de normare şi de normalizare a ambianţei publice prin imixtiunea religiosului în sfera laică a spaţiului public de discuţie. Indicaţiile de regie ale mass-media, în trena politicului. Într-un stat laic, şi cu atît mai mult într-o republică, religia, la fel ca şi sexul, reprezintă o chestiune de opţiune privată. Te întîlneşti cu cine ai poftă, nu eşti convocat la "plebiscite" sau "alegeri" nedeclarate.

Şi tocmai cînd populaţiei i se cere, de către media, calm şi încredere în autorităţi, ce fac acestea, dovedind că îndemnul religios către populaţie e o idee care le aparţine? Le propun răpitorilor s-o elibereze pe Marie Jeanne Ion pentru că "în religia ortodoxă, femeia se bucură de importanţă şi respect şi nu i se pot aplica astfel de tratamente". Introducerea în această criză a factorului religios mi se pare o gafă, mai ales într-un dialog cu o grupare despre care totul ne îndeamnă să credem că îmbrăţişează fundamentalismul islamic. Simţind acest lucru, mai lucizi poate decît însăşi puterea, campionul declarat şi deţinătorul suprem, în aceste zile, al Raţiunii, ziariştii de la Realitatea TV au ţinut să corecteze mesajul, subtitrînd, în loc de "religia ortodoxă", "pentru poporul român". Numai componenta religioasă, explozivă, mai lipsea din ecuaţia acestei crize!

De fapt, deşi vorbim de terorism, ne aflăm, prin simpla noastră prezenţă, chiar şi nebelicoasă, pur simbolică în Irak (de cauţionare a acţiunilor marilor puteri, singurele care au iniţiativa şi acţionează acolo, cum spunea un comentator), în stare nedeclarată, deci neconvenţională, de război. Vorbind, tot la Realitatea TV, în loc de "terorişti", de forţe de "rezistenţă", aşa cum le place răpitorilor să fie gratulaţi, Cornel Ivanciuc introduce o notă de relativism şi de (neplăcut) perspectivism. Ne aflăm, aşadar, într-un război neconvenţional, iar terorismul tot o formă de război neconvenţional este.

Căci să stăm şi să judecăm. Coaliţia în jurul SUA a eliberat Irakul de sub tirania lui Saddam Hussein, care blocase puterea, lupta internă pentru putere, disputarea puterii. SUA a deblocat competiţia irakiană pentru putere, dar numai pentru a o bloca imediat. Or, ştim că islamul e bîntuit, încă de la origine, şi ca una dintre înseşi principalele motivaţii sociale ale apariţiei sale, de fragmentare tribală şi de lipsă de unitate. Pur şi simplu, în Irak există grupări care vor să-şi dispute liber – adică, probabil, prin ceea ce noi, conform categoriilor noastre politice, numim "război civil", puterea – dar sînt blocate de coaliţie, care ţine cu tot dinadinsul să impună modelul universal(izat) de democraţie electorală, nedorind, deasupra unui sol atît de bogat în hidrocarburi, o nouă zonă de instabilitate şi conflict politic perpetuu.

În aceste condiţii, terorismul apare ca o formă de luptă, ca un alt fel de mod neconvenţional de a purta un război deja neconvenţional, dar într-un alt sens (preventiv-supertehnologic). Grupările irakiene fac război terorist pentru a putea să facă război civil pentru putere. Nemaivorbind de faptul că, scenă de război "mondial" fiind, Irakul reprezintă o scenă de vizibilitate mondială imediată pentru oricine. Aici, orice figuraţie devine rol principal.