25.01.2021
Am 4 ani şi sunt pe faleză la Constanţa cu mama şi tata. Port o rochie roşie de pânză topită cu două albine pe piept. E vară, dar nu e exagerat de cald. Oricum, aici se simte briza mării. Îi sar în braţe lui tata, îmi înfăşor mâinile în jurul gâtului lui, îl strâng foarte tare şi îl sărut pe obraz, de fapt pe barba deasă şi uşor înţepătoare. Mama ne face o fotografie. E o fotografie alb-negru. Va zace într-o cutie, sub pat, mulţi ani. Dar am imaginea asta în minte. Am senzaţia aia în stomac. Amintirea acelui moment de fericire totală. Vremea dragostei...

Anul ăsta m-am gândit mult la toate paradisurile astea pierdute.

Am stat în apartamentul meu mic, cu pereţi pictaţi şi pisici drăgăstoase şi mi-a venit să mă iau în braţe.

E deja martie şi am senzaţia că totul în jurul meu se prăbuşeşte. Îmi pare că tot ce am construit în viaţa mea e un castel de nisip şi mă tulbură teribil că reprezentarea mea asupra propriei mele vieţi e un clişeu. Mă văd şi din afară şi dinăuntru. Pun de multe ori mâna pe telefon cu gândul să sun pe cineva apoi nu o fac. Nu prea vreau să mă vadă lumea aşa. Nu prea vreau să fiu omul ăsta vulnerabil şi destul de însingurat. Nu vreau nici să fiu fatalistă. Nu am nici prea multe de dat.

E aprilie şi prietenele mele cele mai bune au devenit două doamne de peste 80 de ani care locuiesc singure la câte un etaj al blocului de pe strada cu nume de actriţă. Eu stau la 7 şi ies zilnic pe balcon să văd cerul.asta îmi dă un fel de speranţă, un fel de mângâiere, deşi blocul e încă îmbrăcat în schele şi lunga termoizolare persistă. Doamnele stau mai jos, fiecare vede de pe geamul ei doar blocul de vis-à-vis. Pe una dintre ele o văd aproape în fiecare zi la geamul uşii de la intrare. Nu iese, dar măcar vede oameni şi copaci tineri care încep să înverzească. Încep prin a le face cumpărături şi a vorbi prin uşă. Apoi lucrurile evoluează.

În mai deja jucăm câte o canasta pe săptămână şi o dată chiar am mâncat burgeri. Eu tot cumpăr plante. Toată casa a devenit o seră, în special balconul proaspăt închis etanş-etanş. Îmi place să ascult poveşti. Doamna Nina de la doi e o desăvârşită povestitoare. Încep să ies să alerg şi fac plimbări lungi prin Bucureşti. Cred că în sfârşit cunosc oraşul. Când simt că nu mai am aer şi anxietatea mă sugrumă pur şi simplu ies pe uşă şi mă duc unde văd cu ochii. Oraşul în general e gol. E şi frumos e şi trist. Pisicile sunt singurele fericite, n-am mai petrecut de mult aşa timp cu ele.

E iunie. Sună cineva insistent la uşă. E fiul doamnei Nina, proaspăt venit în ţară să îşi viziteze mama. El nu mai locuieşte de mult aici. Mă acuză că îi fur banii şi probabil nutresc speranţe la apartament, altfel nu- şi poate explica de ce am ajutat-o lunile astea. Eu încerc să îi zic că doar mi-e dragă doamna Nina, că mi s-a rupt sufletul când am văzut-o aşa mică şi subţire şi singură pe holurile blocului, că seamănă cu bunica mea şi... Nu e chip să ne înţelegem. Promit să nu o mai vizitez. Închid uşa, mă aşez pe jos şi plâng ca atunci când aveam 6 ani şi au divorţat părinţii mei. Mă întorc la plante şi la pisici. Cu ele e mult mai simplu.

Mi-ar plăcea să scriu mai mult, să citesc mai mult, să folosesc timpul ăsta pentru a face ceva măreţ. Pun presiune pe mine. E momentul să gândesc marile mele spectacole, să fac ceva demn de o explozie incandescentă, să îmi depăşesc condiţia, să îmi împlinesc potenţialul. O prostie. Nimic nu se leagă. Şi cel mai greu e să mă las în pace. Nu scriu pe facebook. Nu postez pe Instagram. Nu consider că am nimic de împărtăşit.

În iulie plec în Grecia. Pentru prima oară în Grecia deşi mă chema de mult. Mă îndrăgostesc teribil. E foarte frumos. E ca o mare şi caldă îmbrăţişare pe care mi-o dă universul. Văd stele căzătoare şi apusuri în toate culorile curcubeului. E ca o stare de graţie. Când mă întorc simt că plutesc câţiva centimetrii deasupra solului. Proprietarii mă anunţă că trebuie să mă mut urgent. Fix acum când e gata cuibul. Ce ironie! Simt că mi se face o mare nedreptate, dar am şi conştiinţa că asta e una dintre lecţiile mele cele mai grele: let go.

Timpul trece altfel după ce renunţ la aşteptări, după ce încetez să mă mai gândesc ce ar fi trebuit să fac, ce ar fi trebuit să se întâmple dacă nu venea pandemia asta peste noi. Accept, accept, let go, let go.

Repet vreo trei spectacole în vară - toamnă. Parcă oamenii sunt mai frumoşi, parcă oamenii sunt mai deschişi. Îmi face o teribilă plăcere. Totul e foarte armonios. Cred că mi s-a topit carcasa. După mult mult timp, mi se pare că oamenii mă vad, chiar că mă plac. Poate că mi-e doar mie mai puţină frică. Cine ştie? Adevărul e că pentru prima oară îmi pasă mai mult să simt decât să înţeleg. Nu e o slăbiciune să ai nevoie să te simţi iubit, conectat, simţit. Am petrecut atât de mult timp în capul meu! Înapoi la lucrurile simple.

Am 6 ani şi stau sub masa din sufragerie a bunicilor mei. Tot la Constanţa. Deasupra mea, "adulţii" discută ce să facă cu mine. Mama şi tata divorţează. Copilul trebuie adus la Bucureşti, zice tata. Bunica zice nu, nu o luaţi de lângă mine, fata e fericită aici, ce are Bucureştiul să-I ofere şi nu avem noi. Ţin minte golul ăla din stomac. Aşteptarea încordată. Simt că mi se face o mare nedreptate. Simt că bunica, căreia eu încă îi zic mama, e foarte rănită. Deasupra mea se întâmplă un război. Tata e slab, cedează. Câteva săptămâni mai târziu vine mama şi mă ia la Bucureşti. Plâng mult. Simt că mi se face o nedreptate. Terminus paradis.

Întotdeauna m-a durut amintirea asta, dar anul ăsta am reuşit să o iau pe Catinca asta mică în braţe şi să îi zic că totul va fi bine. Cumva în pofida a orice, Catinca mare a avut întotdeauna grijă de Catinca mica. Am închis ochii şi am lăsat-o pe Catinca asta mică şi dureroasă să se dizolve. S-ar putea chema că m-am maturizat. Am plâns anul ăsta pentru toate prieteniile pierdute, pentru toate şansele ratate, cuvintele nespuse şi ratările dureroase. Simt că le-am lăsat în spate. Cumva aveam nevoie ca totul să se oprească ca să nu mai pot să fug. "Pe mine mie redă-mă". Cred că 2020 e pentru mine anul în care am învăţat să mă accept, când în sfârşit am făcut pace. Sunt un om întreg.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus