Viaţa este creştere. Atunci când nu creşti, stagnezi. Cu cât stagnezi mai mult, mori... E nevoie să ne menţinem în mişcare, în evoluţie.
Pentru a fi creativ în exterior e nevoie însă să păşeşti în interior. Şi mai e nevoie de libertate. Sau mai bine zis de eliberare, chiar dezrobire i-am putea spune. Căci actul creativ presupune curăţarea spiritului, reîncărcarea cu şi filtrarea acelei Energii.
Creativitatea este calea către autenticitate. Pe măsură ce creăm, începem să ne accesăm gândurile, sentimentele şi credinţele. Când ne oferim timp şi energie pentru a ne dezvolta propriile idei, învăţăm să ne înţelegem, să avem încredere şi să ne respectăm sinele nostru interior, permiţându-ne, totodată, să ne exprimăm mai bine.
Am zis să ne oferim timp... căci este scuza pe care ne-o găsim mai mult decât ar trebui pentru a amâna, pentru a mai sta măcar puţin în zona de confort, pentru a nu risca, pentru a păstra acele tipare de gândire şi obişnuinţe de comportament ce acţionează în detrimentul nostru.
Inspiraţia vine... doar ea ştie când are chef... dar apoi ţine de noi să-i oferim timp, disponibilitate, ochi larg deschişi, să o ascultăm, să nu o judecăm, să o lăsăm să ne învăluie. Da, e nevoie de muncă, în cel mai simplist mod de a spune lucrurilor pe nume. Iar cea mai grea muncă e fix munca de lămurire cu noi înşine.
Avem acces din când în când la acel CEVA, la lumea ideilor dar, să recunoaştem, nu mereu ne ţinem de treabă. Mai ales dacă inspiraţia ne-a lovit pe drumul spre casă, în mijlocul unui film pe care îl urmărim în familie sau în timp ce prietenii tocmai ne povestesc ceva. E nevoie de disciplină. De încredere în instincte. Şi de efort. Uneori şi de distanţare socială (ca să fac o glumă mai puţin reuşită).
Apoi, e şi mai mare nevoie să fim sinceri. Mai ales cu noi înşine. Şi să nu ne aşteptăm la perfecţiune. Nu pentru că ea nu ar exista, ci pentru că punând presiune asupra noastră pentru a crea ceva nemaipomenit poate dăuna actului creativ în sine. Asta nu înseamnă însă nici să ne lăudăm singuri când am creat ceva. Să nu uităm însă de bucuria copilului care atunci când creează se joacă, se "prosteşte", uneori habar nu are ce să facă, aşa că încearcă abordări şi direcţii diferite.
Nu există un mod corect sau greşit de a fi creativ. Când creăm, ne oferim posibilitatea de a reveni la sentimentul de libertate pe care l-am putut experimenta în copilărie. Acolo unde nu trebuia să ştim sau să fim experţi. Ne oferim permisiunea să ne asumăm riscuri, să încercăm lucruri noi şi să eliminăm inhibiţiile într-un mod sănătos; să nu mai vedem doar în alb şi negru, să permitem tuturor acelor nuanţe de gri să se releve; să descoperim lucruri despre noi, despre alţii, despre lume; să învăţăm lucruri noi, chiar dacă vom face (cu siguranţă) şi greşeli.
Aşa cum spunea William Arthur Ward în poezia "A risca":
"A râde înseamnă să rişti să fi luat în râs
A plânge înseamnă să rişti să pari sentimental.
A te apropia de cineva înseamnă să rişti să te implici
A-ţi exprima sentimentele înseamnă să rişti să te arăţi aşa cum eşti.
Să-ţi expui ideile şi visele în faţa unei mulţimi de oameni înseamnă să rişti să le pierzi.
A iubi înseamnă să rişti să nu fi iubit la rândul tău,
A trăi înseamnă să rişti să mori,
A spera înseamnă să rişti să fii disperat,
A încerca înseamnă să rişti să nu reuşeşti.
Cel mai mare risc în viaţă este să nu rişti nimic.
Cel care nu riscă nimic, nu face nimic, nu are nimic, nu este nimic.
Poate că evită suferinţa şi tristeţea
Dar nu poate învăţa, simţi, nu se poate schimba, nu poate creşte sau iubi.
Înlănţuit de servitutea-i este un sclav care şi-a vândut libertatea.
Doar cel de riscă e liber."
Aşa că haide să riscăm... să privim în noi înşine... să creăm.
