Presa românească în situaţii de criză

Acum câteva săptămâni, poate chiar o lună, am fost contactat, vizitat şi intervievat de nişte jurnalişti de la Realitatea TV care pregăteau o anchetă pe tema anunţată în titlu. Până în momentul de faţă, nu am constatat că acest "material" ar fi fost difuzat de postul în cauză.

În ceea ce urmează, voi reda pe scurt cîteva dintre gândurile cu care mă pregătisem pentru acel interviu.

Presa românească a evoluat, s-a schimbat, nu mai este aceeaşi ca la începutul, ca la mijlocul şi ca la sfîrşitul anilor '90. (Cînd spun presă, eu unul mă gîndesc în special la televiziuni.) O dată cu venirea la putere a lui Traian Băsescu, părea a se schimba şi regimul informaţiilor publice, după tipul de guvernare. Dacă Iliescu păruse a conduce în dispreţ faţă de presă, împotriva presei, prin ocultare, manipulare şi chiar minciună, Băsescu a părut a dori să introducă un alt mod de raportare la informaţie: guvernarea cu presa şi prin presă, nu negativ, ci pozitiv, până la colmatarea sistemului mediatic cu potopuri de informaţii. Între timp, avîntul iniţial s-a mai estompat, preşedintele pare a fi obosit să alimenteze zilnic presa. Presa se schimbă, deci, în funcţie de regimul puterii. Şi n-ar trebui.

Presa trebuie să se afle permanent în "situaţie de criză". E ca armata: ca să fii pregătit pentru "război", trebuie să te menţii în stare de exerciţiu, de instrucţie permanentă.

Trebuie, apoi, să încerci, public, prin propriile tale "evenimente", să preîntîmpini, pe cît posibil, adevăratul eveniment. Presa este o armă de geniu.

În sfîrşit, pentru a ieşi din această metaforă militară, presa trebuie să funcţioneze (iar la noi, ea mai ales aşa funcţionează) ca nişte servicii secrete publice. Şi aceasta deoarece, ca principiu de bază, orice putere, indiferent de culoarea politică, tinde să se închidă în propriul ei cerc, să devină ocultă, invocând suverana şi indiscutabila "raţiune de stat". Orice putere tinde să se exercite conspirativ, politica transformîndu-se atunci în uneltire, iar programele şi proiectele, în intrigi. Evident, de palat. Dacă ar fi după clasa politică în ansamblul ei, aceasta ar trăi numai prin comunicate şi conferinţă de presă.

Deşi există unele semne în acest sens, nu ştiu dacă presa românească a învăţat pînă la capăt să fie modestă şi eficientă, să nu se mai scoată pe sine în faţă, să nu mai facă din ea însăşi "eveniment" (de marketing), parazitînd şi deformînd, speculînd (la propriu, căci este o operaţiune care vizează vînzările) evenimentele din realitate.

Documentarea şi investigaţia trebuie să fie permanente, nu să aştepte evenimentele. Mai puţin spectacol, mai multă muncă.

Şi ceva mai puţină interpretare, mai puţină "hermeneutică", mai puţin eseism. În deceniul trecut, prin presa românească în formare bîntuia, ajungînd chiar să facă ravagii, mitul (expunerii) informaţiei nude, neutre, "obiective": ambiţie epistemologic deşartă, dat fiind că, cel puţin de la Nietzsche încoace, care a fost cel mai radical, ar trebui să ştim că nu există "fapte" (cultul faptelor, Nietzsche îl numea, în Genealogia moralei, "faitalism", de la franţuzescul fait, "fapt", licenţă pe care am putea, ca să ne amuzăm, s-o traducem, prin "faptalism", "fatalism": fatalismul faptelor), ci doar interpretări, şi că ceea ce se impune ca fapt cert, indubitabil, ca "document" în istorie este de fapt interpretarea învingătorilor, care scriu pînă la urmă istoria, propria istorie.

După mitul (fondator) al informaţiei neutre, asistăm în ultima vreme la tot mai multe încercări de dirijare "diacritică" a opiniei publice, de stabilire a unor norme şi canoane de interpretare a actualităţii. Şi după ce presa scrisă, cotidianele, au încercat să ţină pasul, concurenţial, cu televiziunea, uitîndu-şi în mare măsură menirea şi funcţia proprie, acum asistăm la o influenţă şi la un transfer inverse: televiziunea devine tot mai "sfătuitoare", intro-urile jurnalelor şi ştirilor au devenit adevărate editoriale, sînt tot mai "scrise", tot mai atent şi mai persuasiv redactate. Semn, după opinia mea, de nesiguranţă, de criză nu numai a informaţiei, ci de neîncredere în actualul statut al înseşi noţiunii de informaţie, aşa cum este ea practicată, public, la noi.

De cînd cu criza jurnaliştilor răpiţi în Irak, asistăm la o bătălie nu de informaţii, ci pentru informaţii. Presa în ansamblul său încearcă să provoace aceste informaţii în direct, la vedere, pe faţă, sub ochii noştri, cu noi. Ceea ce face ca totul să fie cu atît mai pasionant. Toată lumea interpretează. Toată ţara e un cenaclu.

După 15 ani de (încercare de) democraţie, deci de istorie recentă, începem să avem arhive, iar presa începe să aibă şi ea memorie, iar actualitatea, rădăcini, genealogii şi perspectivă. Evenimentul este foarte recent. Căci trebuie să existe rapeluri, o memorie a prezentului. Altfel, prezentul pur orbeşte ca o flacără, făcînd întuneric în jur.

Or, micul ecran al televizorului şi dreptunghiul de hîrtie al ziarului trebuie să atragă şi să reţină privirea şi atenţia asupra lor înşile doar în mod tranzitoriu, intensificînd, dirijînd, nu abătînd privirea. Să te facă să vezi alături, în jurul micului ecran şi al dreptunghiului de hîrtie.

Pentru prima dată, lipsită de informaţii sau nesigură în privinţa lor, presa vorbeşte despre ea însăşi, analizîndu-se şi chiar criticîndu-se pe sine. Crizele şi evenimentele dramatice provoacă inclusiv discuţii despre presa însăşi, despre care cel mai adesea nu se vorbeşte, organele media fiind invizibile precum aerul. Tocmai: presa trebuie să cureţe aerul spaţiului public, făcîndu-l bun conducător de schimburi, de dezbateri.

Din acest punct de vedere, pentru presă crizele sînt bune: o verifică. Căci cine doarme sau se ocupă cu altceva în restul timpului (vînzînd, precum tabloidele, chipsuri pe post de ştiri, pentru a menţine rumegatul mental în funcţiune) nu se va descurca la eveniment. Repet: e la fel ca în armată, trebuie exerciţii, aplicaţii, instrucţie, stare de alertă continuă.

Pericolul ce poate să decurgă de aici: cel exprimat în fabula cu Petrică şi lupul. Dacă strigi zilnic, degeaba, exagerat - apocalitiptism de serviciu -, că dau lupii, cînd lucrul acesta se va întîmpla cu adevărat nimeni nu te va mai crede, şi nu doar presa va fi atunci în pericol, ci întreaga comunitate. Presa trebuie să distingă "lupii" veritabili de cei falşi, chiar dacă şi unii, şi ceilalţi sînt doar virtuali.

Egalizarea evenimentelor prin ton nu trebuie să se producă nici în jos (banalizare), nici în sus (dramatizare).

Presa poate (nu este obligatoriu) să crească din crize. În perioade fără evenimente, sau de evenimente care nu au fost "mirosite" din timp, ne hrănim cu nimicuri umflate şi alte mondenităţi.

Adevăratul pericol care ameninţă, din interior, presa nu sînt atît informaţiile false, cît falsele informaţii.

Nu există, de fapt, vid de evenimente. Cînd acestea se produc, înseamnă că e deja prea tîrziu. Presa trebuie să se ocupe, prin instrucţie şi stare de alertă perpetuă, de iminenţe şi virtualităţi reale, să "miroasă", cum spuneam, evenimentele în pregătire, apele care cresc în amonte înainte ca şesul să fie inundat.

Presa trebuie să detoneze preventiv "bombele" care ameninţă realitatea. În acest sens spuneam că ziariştii trebuie să se comporte ca nişte genişti. Presa trebuie să producă evenimente, dar într-un mod ne-leneş. Adică să nu se promoveze la infinit şi zgomotos pe sine prin "evenimente" de marketing, şi nici să nu propună false evenimente de tipul mondenităţilor, falsificînd inclusiv ideea de "lume bună".

Nu există gol, lipsă de evenimente; nu le descoperim noi. Carl von Clausewitz: "războiul este continuarea politicii cu alte mijloace". Starea de pace ascunde războiul, ba chiar în face inevitabil.

Presa românească dă semne că vrea să-şi părăsească starea şi faza de copilărie, dar jocurile puerile ale acestei etape trecute încă o mai atrag. Încă îi mai place să se pună în capul trebii, să se împăuneze cu evenimentele, să se dea în spectacol.

Intrăm, totuşi, într-o fază mai sobră, mai funcţională. Unele televiziuni mari au rămas, totuşi, mici. Pro TV, de exemplu. Acesta suferă de ceea ce am putea să numim giganto-nanism: copii uriaşi rămaşi întîrziaţi.

Revin, însă (pentru a încheia) la fenomenul, după mine, cel mai interesant în momentul de faţă. "Cartelizarea" şi "sindicalizarea", în situaţie de criză inclusiv în materie de informaţie, a presei (ziare, radiouri, televiziuni).

Doi timpi - informaţia şi verificarea ei - care ar trebui să rămînă preliminari, ascunşi în bucătăria media, se fac acum la vedere, pe faţă, cu noi şi prin noi. Aproape la fel ca în timpul Revoluţiei. Presa încearcă nu atît verificarea informaţiei, cît acreditarea existenţei zvonului ca zvon. Mai presus de concurenţă, munca a devenit colectivă. Concurenţa înseamnă în momentul de faţă a participa la procesul şi la efortul colectiv de producere a informaţiei corecte, a intra în lanţul şi în hora informaţiilor. Organele de presă se verifică, de fapt, unele pe altele ca surse de informaţie, şi se şi sancţionează. Rezultă un autocontrol de sistem - deci însăşi constituirea sistemului media autohton, ca organism viu.

Evenimentul în sine e pasionant: presa provoacă informaţia să se producă.