Apa pe care o beau nu e apă.
Sarea pământului nu alungă absenţele.
Durerea mea nu e durerea mea.
Vântul deşertului împrăştie în patru zări frica şi frigul.
Aurul negru înfundă ţevile.
Mâinile mele nu sunt mâinile mele.
Limba în care vorbesc e deja dispărută.
Apa e pe care o beau nu ţine de sete.
Sarea pământului are gust de sânge.
Durerea mea e în pieptul altuia.
Vântul deşertului spulberă zarva lumii.
Aruncă frigul şi frica în oase.
Aurul negru acoperă zilele rămase ca o mască mortuară.
Şi ce să faci cu atâta înţelepciune
Într-o viaţă absentă.
E întuneric pentru toată lumea, în mod egal.
N-a mai rămas decât limba singurătăţii
În care să ne înţelegem om cu om
Mesajele curg nestingherite noapte de noapte
Celularele înregistrează în neştire fiecare coşmar,
fiecare criză de nervi
Nimeni nu mai ştie cu cine vorbeşte
Pe cine invocă
Şi de ce.
Maşinile arhivează fără încetare duioşii, înjurături, ameninţări, ştiri despre morţii zilei, imagini pornografice.
Aurul negru înfundă orbitele.
O să crăpăm de-atâta înţelepciune şi cunoaştere.
Inimioarele asaltează pupilele.
Ca o colonie de termite.
Cândva apa avea gust de apă.
El spune că arta ne va salva
De cine şi de ce să ne salveze
Şi încotro ne poartă barca de salvare
Îmi arată schiţe cu toate acele locuri care nu mai sunt.
Peste podurile bombardate trec scorpioni. Triburi de furnici.
Familii de şopârle.
Aş vrea să îl pot săruta măcar o dată
Înainte ca vântul deşertului să ne spulbere chipurile.
Tot ce e dincolo de carnea în care dorinţa îşi sapă drum
E un exil nenorocit
Libertatea e o carceră.
E întuneric destul pentru toată lumea.
Mi-e sete
Aş vrea să beau apă.
Care să fie apă şi nu altceva.
Trupul meu, risipit în patru zări
Se zbate pentru o îmbucătură de viaţă.
Mâinile cu care scriu nu sunt ale mele
Mâinile mele sunt vântul dimineţii care îi dezmiardă părul.
Nu e nimic de salvat, tainele mor împreună cu noi
Şi bine fac.