Jurnalul regăsirii

Acest volum conţine patru Jurnale publicate anterior la alte edituri. Ediţia de faţă prezintă o versiune ameliorată, la nivel stilistic şi compoziţional, a volumelor Nodul gordian, Tentaţia mizantropiei, Singurătatea păsării migratoare şi Godul nordian. Conţinutul nu a suferit modificări. Autorul a eliminat câteva notaţii anoste sau neimportante pentru cititor. De asemenea, a renunţat la Anexele gazetăreşti din Nodul gordian şi Godul nordian.


Câtă speranţă aveam acum doi ani! Acum au mai rămas: o credinţă înjumătăţită, un vag crâmpei de speranţă şi o ură tulbure, neagră.

Vizită la expoziţia studenţilor de la Belle Arte, Nelinişte. Nu pot să rămân mai mult de o jumătate de oră. Parcă m-aş plimba prin propriile-mi măruntaie, macerate. În sala din mijloc, un coş uriaş pentru gunoi plin cu ecrane de televizor. Alături, ascuns într-o nişă, un televizor deschis, un televizor adevărat, care prezintă imagini adevărate din decembrie '89 până azi. În stânga, o cameră întunecoasă (aş zice un vast atelier părăsit) unde s-au împrăştiat pe jos mai mulţi bolovani. Totul e menit să-ţi provoace spaimă şi silă. Mă aşez pe un calorifer şi închid ochii. Dintr-odată cineva începe să izbească într-o bucată de metal. Am căzut în plasă. Şocul este atât de puternic, încât fără voia mea o iau la fugă. Până la ieşire - sala măsoară mai bine de patruzeci de metri - am parcurs un adevărat drum al patimilor. Urc la etaj. Pe fiecare treaptă câte o inscripţie: Celinişte, Belinişte, Nelinişte... Pe ziduri, la fel. Când urci scara, umbra îţi rămâne în spate. Un reflector te loveşte cu o lumină insuportabilă în plină figură obligându-te să-ţi pleci ochii. Când cobori, umbra ţi-o ia înainte. La etaj se află o cameră albă, cu hârtii mototolite în mijloc. Un drug oblic înţepenit în cadrul uşii îţi barează calea: Accesul interzis. Lângă uşă, o movilă de nisip (în forma unui mormânt proaspăt, făcut în grabă) cu semnul lui Saturn (deformat şi el) în vârf. Semnul e confecţionat dintr-o bucată de fier ruginit. La capătul celălalt, pe jos, o inscripţie uriaşă, cu litere albe - Tre- ziţi-vă! - mâzgălită cu vopsea neagră, de parcă autorul s-ar fi răzgândit în cele din urmă. Un coşmar viu, o vizită prin iad sau pur şi simplu prin Bucureştiul anului 1991.

Cu câtă dezinvoltură trece Petre Ţuţea, în filmul acela postelectoral, de la portretul lui Eminescu - "sumă lirică de voievozi" - la caricatura derizorie a "preşedintelui Niţă Puţă"!

L-am cunoscut pe profesorul Giurgiuman din Cluj. A împlinit şaptezeci şi opt de ani, dintre care şaisprezece şi i-a petrecut în puşcăria de la Aiud (1948-1964). Scenă din celulă: într-o seară, doi deţinuţi (un avocat şi un medic) încearcă să cârpească o bluză care, de purtată ce era, putrezise pe jumătate. Cu un cui transformat în ac prin şlefuiri îndelungate şi cu o bucată de sfoară scoasă, cândva, pe furiş, dintr-o saltea, cei doi stau aplecaţi într-un colţ al celulei, peste tineta întoarsă cu faţa în jos şi devenită masă de croitorie. La un moment dat, în timpul operaţiei, gardianul priveşte prin vizetă şi-i surprinde. Urmează interogatoriul: "Mă, dumnezeii şi paştele... scoateţi acul de unde l-aţi ascuns!" Deţinuţii nimic, toţi tac mâlc. Avocatul e târât afară şi bătut măr. Se întoarce cu faţa plină de sânge, dar fără să fi divulgat ascunzătoarea. Caraliii îl înşfacă pe medic. Acesta e pus să sară de câteva sute de ori "ca broasca". În cele din urmă leşină. Tensiunea urcă. Bestiile devin din ce în ce mai agresive. Bat în stânga şi-n dreapta. La un moment dat unul dintre deţinuţi observă acul. Fusese "ascuns" în buca avocatului. Acesta, buimăcit, fără să stea o clipă pe gânduri, şi-l înfipsese acolo, dar nu de tot - urechea şi firul de aţă rămăseseră afară trădându-l în cele din urmă. Profesorul Giurgiuman, care văzuse şi trecuse prin altele, mai cumplite, îmi povestea lucrurile acestea ca pe o "simplă anecdotă din Aiud".

Recitind în greacă un fragment din Viaţa lui Alexandru, îmi dau seama că trecusem, la celelalte lecturi, peste un amănunt esenţial. Filip - povesteşte Plutarh - avea ambiţii mari cu genialul să fiu. De aceea a hotărât să i-l tocmească profesor de filozofie pe însuşi Aristotel, căruia i se dusese faima pretutindeni. Aristotel însă îşi trădează discipolul publicându-şi lecţiile esoterice, hărăzite doar mlădiţei regale. Atunci Alexandru îi trimite o scrisoare furioasă, plină de reproşuri, în care-i spune maestrului că datorită indiscreţiei sale nimic nu-l va putea deosebi de toţi ceilalţi muritori în ceea ce priveşte cunoaşterea. Drept urmare s-a decis pentru cariera armelor.

Macedoneanul ţinea sub pernă Iliada şi un pumnal. Simbolul ştiinţei şi simbolul puterii. Datorită "trădării" lui Aristotel s-a văzut obligat să-l părăsească pe Homer şi să opteze pentru eroul acestuia, Ahile. Ce-ar mai fi avut de spus nou în filozofie, de vreme ce maestrul dezvăluise totul? Cum şi-ar mai fi putut domina semenii printr-o cunoaştere al cărei "termen de garanţie" expirase? Şi încă ceva! Ezitarea, îndoiala, analiza scrupuloasă caracterizează pe filozof, pe omul înţelepciunii şi al prudenţei. Decizia imediată (aparent "inconştientă", "exaltată"), capacitatea de a "moşi" istoria câtorva secole într-o singură clipă aparţin geniului politic. Alexandru a tăiat nodul gordian tocmai prin această decisă şi curajoasă "despărţire de Aristotel".

Un prieten îmi povesteşte despre un personaj fabulos, cunoscător a nu ştiu câte limbi străine, de la engleză până la... sumeriană. Evident, lucrul m-a impresionat peste măsură. Ardeam de nerăbdare să întâlnesc şi să cunosc un asemenea monstru erudit. Când însă am aflat că tipul s-a apucat de sumeriană "ca să-l traducă pe Eminescu", am izbucnit într-un râs nebun. Mă lămurisem. Păcat totuşi că doar scrântiţii au elanuri atât de sublime!

Când te afli într-un "impas cultural" (deliciile vanităţii!), când simţi că nu mai are absolut niciun rost să scrii, să citeşti, să gândeşti, să scoţi din tine viaţă, există două remedii - dacă ai bani sau curaj, pleci într-o călătorie fără ţel; dacă nu, te apuci să traduci câteva cărţi importante. Dar dacă ai tradus cinci cărţi (or fi existând oare cinci cărţi importante netraduse?) fără ca tu să fi scris măcar una-două, renunţă la aflarea în treabă. Eşti făcut pentru altceva, consolează-te cu stilul epistolar!

Citesc în Maxim Mărturisitorul: "Iar tu să nu zici că simpla credinţă în Domnul nostru Isus Cristos poate să mântuiască. Fiindcă aceasta e cu neputinţă, de nu vei dobândi şi iubirea faţă de El prin fapte. Doar despre credinţa simplă s-a spus: «şi dracii cred şi se cutremură»" (Iac. 2, 19). Prin urmare şi dracii cred şi se cutremură... De ce n-ar crede şi netrebnicia mea?

Absurdul şi grotescul - două "categorii estetice" născute din frică. Din frica meschină, trufaşă, egoistă faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea întocmită de Dumnezeu. Strâmbi, schimonoseşti, întorci pe dos lumea adevărată şi frumoasă în funcţie de toanele fricii tale. Rupi toate punţile dintre ea şi Ziditor, sperând că astfel îţi va fi mai simplu să te cauţi şi să te găseşti pe tine însuţi. Fără intermediari. Dar totul aici, pe pământ, viaţa noastră de fiecare zi şi visul vindecării noastre, greşeala şi ispăşirea, naşterea şi iubirea, moartea şi după moartea, depind de un număr obligatoriu de intermediari. Scriu provocat de lecturile din Gogol! Căci marea lui specialitate este tocmai acest absurd izvorât din frică. Cum să-l cuprinzi altfel? În viaţă a caricaturizat Paradisul, în operă, jumătate din Infern.


Pesimism. Dacă totul s-a scris, atunci nouă nu ne mai rămâne altceva decât să traducem acest tot cu migală şi fidelitate. Intertextualismul (versiunea hipersecularizată a protestantismului) n-a ucis tocmai Autorul, Creatorul? Victoria textului este în acelaşi timp victoria Cititorului-Actor (ipocrit prin vocaţie) care, iată, jinduieşte să-l "joace" chiar pe Demiurgul ajuns, bietul de el, în pragul senilităţii.

Cuvintele acestea nu-mi aparţin. Eu nu fac decât să traduc un text din Cioran care, la rându-i, nu face decât să traducă o ciozvârtă din Nietzsche, traducătorul impertinent al lui Pascal, genial tălmăcitor al sfântului Augustin, amprentă a Duhului poliglot pe pământ. Scotociţi cu atenţie pământul afânat dimprejurul vostru! Sunt sigur că fiecare va găsi până la urmă un sfânt îngropat la rădăcina arborelui său spiritual (mumificat sau trecut de faza putrefacţiei)!

Cât de prost e acel Ion din dialogul omonim al lui Platon! Dar ce rapsod genial! Tocmai pentru că nu are capacitatea de a traduce în termeni raţionali iraţionalul, de a vorbi "filozofic", "ştiinţific" - aşa, ca un critic literar - despre inspiraţie! Socrate, chiar dacă nu-i critic literar, ştie s-o facă. Şi încă foarte bine (suspect de bine!). Acest Traducător înnăscut, Cel Mai Abil Traducător al tuturor timpurilor!

Primul vers al literaturii europene - menin aede thea... - invocă un autor supramundan (Muza). Din întreaga Iliadă (şi Odisee) doar versurile introductive şi parantezele de cadru sunt ale lui Homer; restul aparţin Muzei. Homer se mulţumeşte să traducă, să interpreteze (cum spune chiar Socrate) legând cu lanţ hermeneutic sufletele noastre de zenitul ceresc. Şi dacă sublimul Homer este doar atât, atunci ce să mai zicem de bietul Ion? El încape într-o verigă. Da, în tot acest lanţ hermeneutic, rapsodul nu-i decât o mică verigă, pătrunsă totuşi până la ultimul atom de harul lui Dumnezeu.

Traducând mereu şi în toate pe alţii - ce exerciţiu de umilinţă şi asceză! Borges visa la un moment dat să compună o carte numai din citate. La acest lucru ar trebui să ne gândim atunci când îi parcurgem "opera"!

O legendă provenită din Bucovina (şi transcrisă de Simion Florea Marian) stabileşte analogia directă între căderea omului şi căderea diavolului. Altfel spus, omul intră în istorie printr-o imitatio diaboli. Imitatio Dei vine abia pe urmă. E un truism să spui că izgonirea lui Adam o repetă pe a Maestrului Lucifer. Desigur. Dar câte lucruri se prind dintr-un foc laolaltă! Căci lumea se află deja în stăpânirea diavolului în clipa în care cuplul vinovat cade într-însa. Adam şi Eva stau de la bun început cu chirie în "casa celui rău".

Legenda povesteşte cum Adam, după ce şi-a ales un pogon de pământ roditor, se apucă să-l lucreze. La nici câteva minute apare dracul şi-l ia împărăteşte la rost - cum îşi permite să-i ciupească din moşie!? A cerut voie cuiva? Se crede pe moştenirea lui taică-su? Întâiul plăsmuit se zăpăceşte... Nu ştie ce să răspundă şi încotro s-o apuce? În rai nu se poate întoarce, fiindcă poarta e păzită straşnic de un înger cu paloş de foc; pe pământ nu poate să rămână, pentru că-l supără pe diavol. Undeva totuşi trebuie să trăiască, este condamnat să trăiască. Prin urmare, cu toate că acum el cunoaşte binele şi răul, se vede obligat să încheie un contract cu Necuratul. Acest contract va fi distrus abia prin botezul lui Cristos în apa Iordanului.

Dacă lumea se afla deja în posesia răului, atunci Adam a căzut, de fapt, direct în iad. Cruzimea acestei legende gnostice ne ajută să înţelegem parcă mai adânc sensul păcatului şi al ispăşirii. În gnosticism conştiinţa păcatului, a căderii originare nu există. Confundându-se cu materia, lumea este din principiu rea. Mitul căderii nu-şi găseşte locul într-o astfel de mitologie radical-pesimistă, dar şi fanatic-optimistă. Mântuirea se află aprioric la cheremul divinităţii. Omul este "scos pe tuşă" încă de la "începutul meciului". Dacă ne gândim însă din acest unghi la jertfa lui Cristos, atunci totul capătă un relief şi o splendoare - unice. Da, pentru a salva întreg neamul omenesc - cu viii şi cu morţii - Mântuitorul se vede obligat să coboare mult mai adânc decât ne-o spun Evangheliile canonice, adică tocmai până la iad. Iadul însă e chiar lumea aceasta vie! Înseamnă că El trebuie să treacă dincolo de buza lumii (iadului) şi să ajungă până la rădăcina ei spurcată, până la talpa iadului.


"Să ai privirea atât de curată - zice psalmistul - încât să poţi privi tot răul din lume". Ne-a fost dată ispita răului spre a ne limpezi şi sufletul şi ochii în răstimpul scurt al unei vieţi. Postim cu trupul întreg, postim vremelnic, dar cel mai purificator îmi pare postul ochilor - nici chiar al buzelor nu este mai presus!

Nu poţi citi trupul celui întins pe cruce în taina Răstignirii decât cu ochii despecetluiţi. Leac pentru trup sunt azima şi vinul; pentru buze, rugăciunea; pentru ochii bolnavi, lacrimile.

Fiecare zi este un cortegiu de măşti. Oglindă mată şi mută, autoreflectorizantă, masca fiecăruia a căpătat o culoare atât de impersonală, încât te loveşti de ea cu maximă indiferenţă. Un paradis al indiferenţei: cea mai subtilă perversiune a diavolului. Acedie...

Masca sub care nu se ascunde nici un chip devine simulacru. Prezenţă şi absenţă deopotrivă, teofanie în visuri şi ceremonii, nedefinit contur al zeului coborât pe pământ, masca are un caracter sacru, purtând în sine reflexia nelumescului. Dimpotrivă, simulacrul este semn autoreferenţial, simplă amăgire ruptă de real, substituind cu sensul ei autonom şi provizoriu însăşi transcendenţa. Simbolul păgânismului rămâne totuşi masca. Ereziile creştine proliferează simulacrul.

Sărbătoare a trupului, carnavalul redeşteaptă în lume fiori păgâni. Fiecare dintre noi devine scena intimă a Recapitulării unei istorii sacre, a recapitulării botezului, crucificării şi învierii din patimi. "Spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada!" Spălarea chipului de păcatul primordial cu apă şi duh.

Priveşti o mască: cobori pentru o clipă, veşnică, în lumea aseptică a morţii. În lumea urâtului fără leac. Ţuţea spune undeva că toţi morţii Antichităţii sunt îngrozitor de urâţi, cu excepţia Pentesileei, regina amazoanelor, ucisă de Ahile. Mortul frumos apare odată cu creştinismul. Mortul fără mască, în carnea căruia duhul ucide cârtiţele şi viermii la ceasul învierii.

Cuvintele, aceste măşti ale profanului, ale aşa-zisului "limbajul discursiv". Logosul, Cuvântul întrupat poartă în sine infinite sensuri. Limbuţia, oricât de fastuos împodobită, niciunul. Şi totuşi, chiar Părinţii Bisericii, Origen de pildă, îmbracă adevărul Revelaţiei în veşmintele retoricii pentru a-l înfăţişa lumii aşa cum se cuvine. Cât dispreţ arată, nu-i aşa?, sfântul Augustin faţă de "limba necioplită" a Italei, când duhul încă nu binevoise a-i şuşoti la ureche.

Ca să ajungi la miezul Cuvântului e nevoie să te lepezi de cuvinte.

Îngerii buni nu ştiu să vorbească. Toma din Aquino scrie: "Cuvintele ne-au fost date ca să ne ascundem gândurile". Îngerii sunt gânduri neacoperite de cuvinte, neambalate cu grijă în susurul pervers al fonemelor. Domnia sa, omul, există numai prin limbaj. Parcă-l văd pe Adam vorbindu-i pentru prima dată lui Iahve: ascuns după un tufiş, minţind cu pudoare!


Aprilie 1999. Paris. M-am întors din România cu o mică legătură de însemnări din lunile de armată (acestea chiar nu ştiu cum au scăpat de ochiul ofiţerului de contrainformaţii) şi din jumătatea de an petrecută la Seminarul Conciliar din Madrid. Însemnări de nepublicat telles quelles, fără o prealabilă toaletă, şi nu doar stilistică. În armată mă stresau pârâcioşii, aşa că scriam telegrafic, pe ascuns (sub scară sau, noaptea, în timpul plantoanelor) şi destul de rar. Oboseala şi sila îmi deveniseră consubstanţiale, nu mai aveam chef de nimic, nici de scris, nici de citit, nici de conversaţii pe teme savante. Îmi treceam zilele între arat câmpul de instrucţie cu coatele şi genunchii şi fumat ţigări nordcoreene întins pe spate, cu ochii pierduţi într-o zare tot mai meschină şi mai duşmănoasă. În Seminar, dimpotrivă, aveam prea multe de făcut: cursuri în fiecare dimineaţă, greacă şi latină, examene, slujbe, întâlniri, corespondenţă, filme etc. etc. Mă simţeam plin, preaplin. Tentaţia scrierii unui jurnal consecvent şi amănunţit nu m-a îmboldit realmente niciodată.

Recitind însemnările am fost, mărturisesc, surprins de simetria celor două, scurte, în fond, dar cruciale "paranteze" din juneţea mea "cea mult meşteşugareţă" (adică sucită mereu după cum a bătut vântul). Dumnezeu m-a făcut să cunosc, într-un interval destul de scurt (cinci ani), două regimuri de viaţă excepţionale: acela de cazarmă şi acela, să-i spunem, de semimânăstire (nu era chiar mânăstire, la Madrid, dar nici "salon de teologie"). După fiecare din aceste experienţe am ieşit modificat sufleteşte. Cele nouă luni de armată la limita bestialităţii m-au învăţat să urăsc. Am intrat pe poarta acelei cazărmi mieluşel nepăsător, trestie melancolică şi am ieşit lup negru în cerul gurii. Sejurul petrecut la Madrid a avut rezultate contrare. În răstimp de numai şase luni (parc-ar fi fost şase ani!) am învăţat să respir, să vorbesc, să râd chiar cu gura până la urechi, să mănânc, să lenevesc (acolo m-am deprins cu obiceiul sfânt al siestei), să-mi privesc semenii cu luare-aminte, să citesc omeneşte, să gust până la ultimele consecinţe plăcerea, inimaginabilă, a cufundării într-o limbă străină, să am prieteni la cataramă şi să mă rog împreună cu ei, nu doar să stau la taclale, să mă rog de-adevăratelea. Într-un cuvânt, Seminarul a şters, pe cât a fost posibil, stratul acela de jeg pe care cazarma din România mi-l aşezase, ca un soi de acoperiş-stigmat, peste suflet.

Altă simetrie: în cazarmă am avut de-a face cu ofiţeri care, dacă nu contribuiseră efectiv la lichidarea rezistenţei româneşti anticomuniste (oh, pe câţi şoricuţi de bibliotecă nu i-am auzit declarându-se "rezistenţi" în ultima vreme!), cel puţin elogiau pe unde şi oricând apucau zelul înaintaşilor lor care, ei, nu dispreţuiseră mormanele de cadavre. La Seminarul din Madrid am ajuns prin intercesiunea unei biserici-martir, cea greco-catolică, singura biserică din România care n-a acceptat să se târguiască pentru numele lui Isus. Fără experienţa-limită din armată nu cred că i-aş fi descoperit pe aceşti credincioşi, mulţi dintre ei absolut admirabili. Mă gândesc la părintele Prunduş, blândul şi bunul părinte Prunduş, la părintele Tertulian Langa, la Viorica Lascu, la Doina Cornea şi câţi alţii. Rănile foarte adânci ajung să nu mai fie văzute, chiar dacă le priveşti cu atenţie. Rănile superficiale îţi sar în ochi imediat. Biserica greco-catolică e o rană uriaşă, sângerând în adâncul adâncurilor de sute de ani. Dar să mă întorc la experienţele mele! Cum aş fi astăzi dacă nişte netrebnici (în sensul originar al adjectivului) precum căpitanul Balcan, sergentul Popa ori sergentul Goloşoiu nu m-ar fi batjocorit nouă luni de zile ca pe o gânganie necuvântătoare? Cum aş fi astăzi dacă nişte oameni pur şi simplu, după cinci ani, nu mi-ar fi deschis braţele (uneori cu nepricepere şi stângăcie, dar ce contează?) şi nu mi-ar fi spus cu acel patetism sublim pe care numai spaniolii îl pot întruchipa: "Quédate aquí con nosotros para siempre!"

La Paris, într-un nou refugiu provizoriu, mă gândesc cu nostalgie la două lucruri: la cerul mirositor din nordul Moldovei şi la pământul văzător al Castiliei. Primăvara nu se grăbeşte să mă bucure. Păsările, câte or mai fi?, aciuate prin tufele din curtea imobilului, ţipă isterizate de zgomotul unui marteau piqueur. Burghiul sparge pavajul inocent, împins cu forţă de un reprezentat al clasei muncitoare. Sute de aşchii sar de jur împrejur, împroşcând pereţii şi ferestrele clădirii. Muncitorul apasă şi mai decis, orgasmatic. Păsările îşi iau zborul de pe crengi, urcă sus, pe acoperiş. Încep o nouă zi, chers camarades. Unde mi-o voi petrece? Unde voi găsi un strop de linişte în acest Alphaville cu pretenţii de Ville Lumière? Brusc mă năpădeşte acea senzaţie de neputinţă de la începutul serviciului militar. Îmi vine să scrâşnesc, să-mi muşc buzele, să dispar pur şi simplu într-un alt peisaj. Minunile nu se întâmplă însă atunci când le aştepţi. Cu toţii, îmi spun, avem ceva de ispăşit, o ambiţie ascunsă, un orgoliu meschin sau o îndârjire. Mă consolez cu acest gând creştinesc. În fond şi la urma urmei nimic din ce trăim nu este atât de esenţial pe cât ne pare!

Septembrie 1986 cazarma B. Intru cu o valiză de lemn, verde, încuiată cu lacăt, pe poarta cazărmii. Zi însorită, frumoasă, blândă. Noii recruţi stau grămadă în micul amfiteatru de la intrare. Unii vorbesc sonor, râd, fumează bărbăteşte (se vede că se cunosc), alţii se uită timid în pământ, întrebându-se probabil ce caută aici, în sfârşit, alţii dorm cu capul pe valiză. Din când în când, un ofiţer însoţit de militari în termen îşi face apariţia şi ia cu el o mână de recruţi. Nu cunosc pe nimeni. Mă alătur grupului de terişti. Aştept. Unul câte unul suntem strigaţi şi duşi la tuns. Nu contează că abia acum câteva ceasuri am ieşit de la frizer. Trebuie să există o anumită uniformitate la toate capitolele: vestimentaţie, încălţăminte, tunsoare, fel de a vorbi şi de a merge. Îl cunosc pe Liviu P. A reuşit la drept, dar a terminat liceul de filologie. Primul punct de sprijin. Lucru foarte important. Până la stingere teama de necunoscut dispare.

N-am avut timp să scriu de câteva săptămâni. Am depăşit oarecum etapa de coşmar sau mai bine spus coşmarul a devenit acum suportabil. Ni s-au repartizat ca şefi de grupă sergenţi de la trupă, nu ofiţeri, cum prevede regulamentul. Dar a invoca regulamentul înseamnă a-ţi da foc la valiză. Ieri, acest sergent Popa - datorită căruia pot vizualiza perfect expresia "prost ca gardul" - ne-a ameninţat pe un ton ferm, cu mucii curgându-i gârlă din nări şi umplându-ne pe toţi de scuipat, să nu dea dracu' să aplice regulamentul pe pielea noastră, că am încurcat-o. Care va să zică, trebuie să ne înţelegem tovărăşeşte, noi închidem ochii la prostia lui violentă, iar el se face că mai uită, la ananghie, litera regulamentului. Singurul uman mi se pare Plujar, sârb din judeţul Timiş, sculptor în lemn. Ne-am împrietenit, petrecem multă vreme împreună. E străinul perfect, diplomat, cald-rece, ruşinos ca o fată mare. Abia aşteaptă să se isprăvească această comédie. Nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase. Nu ţine să se pună rău cu nimeni şi de aceea toţi îl suspectează.

Prima săptămână a fost cumplită. Totul mă dezgustă, mă doare, mă sufocă. Şi nu văd nicio scăpare. De ce n-am acceptat să fiu scutit de serviciul militar? Se putea "rezolva" atât de simplu! Acum, o dată ce-am intrat în hora asta drăcească, nu mai am cum da înapoi, trebuie să joc. În prima zi de instrucţie am făcut o prostie cât carul: am încercat... să evadez, în plus, şi cu arma în spate. Noroc de L., umbra protectoare, care a ţâşnit în pădure după mine şi m-a adus cu forţa înapoi în pluton. Mi-a fost ruşine şi ciudă toată ziua, am băut aproape o sticlă de vin cumpărată din Vatră şi nu m-am mai gândit la absolut nimic.

Discuţiile cu L. mă întremează de fiecare dată. Vorbeşte pasionant despre literatură, despre rock, dar mai cu seamă despre Godard, Visconti, Antonioni şi Orson Welles. A frecventat ani în şir cinemateca, îmi ţine un curs de iniţiere ca la carte. Mă feresc să-l întreb cum a acceptat să se îngloade în drept (obligaţii de familie?). D.S. îmi dă cursuri de istorie a rockului.
- Dom'le, chiar şi în condiţii de grajd omul vrea să se "lustruiască"!

Prima şedinţă de dresaj: ce trebuie să facem şi să spunem când intrăm într-un dormitor unde se află domnia sa, lentu' cutare ori domnia sa sergentu' cutărică. Trebuie să ne scoaaaatem boneta şi s-o ţinem frumooos în mâna stângă, să batem cu mult elan din picior şi să rostim formula magică: "Tovarăşe serg., sunt sold X, am fost să fac pipi, permiteţi să iau loc în dormitor." Sceneta asta grotescă m-a introdus deplin în atmosfera cazonă. M-am făcut că iau totul à la lettre, am repetat cuvânt cu cuvânt prostia lui Popa-Goloşoiu, am bătut înciudat până şi din picior, dar trăsăturile feţei m-au dat de gol. Abia m-am abţinut să nu buşesc în plâns (în râsu-plânsu). Atunci Goloşoiu, un paranoic sadea (cum de n-a fost respins la examenul medical?) a început să urle ca din gură de şarpe: Culcat, culcat! Culcat! L-am lăsat să urle, fără să schiţez un gest de supunere (nu din orgoliu, ci pur şi simplu din scârba de a face pe plac unui mitocan). După vreo jumătate de minut, cu spume la gură, s-a năpustit asupra mea şi m-a lovit în coşul pieptului. M-am prăbuşit peste rastel şi o clipă ne-am încleştat. M-ar fi mâncat pe pâine, o simţeam din toată fiinţa lui, din ochii aceia holbaţi, din palmele tremurânde, din părul zbârlit. În acel moment însă a intervenit Dan I., pe care abia de-l cunoşteam. Cu un calm cutremurător i-a ordonat, el, tilicarul Iosif, tovarăşului sergent Goloşoiu să ia mâna de pe mine. Imediat ordinul a fost executat (D. e un tip solid şi impunător; altfel, un suflet ca pâinea caldă). Dar povestea nu s-a terminat aici. Goloşoiu ne-a pedepsit pentru neascultare şi agresivitate. Toată după-amiaza am spălat WC-urile. Bietul D. nu s-a mai putut abţine şi la un moment dat s-a prăbuşit, cât e el de mare şi de voinic, peste umărul meu şi a-nceput să plângă. Ca principal "vinovat", eu am primit şi un supliment de pedeapsă - planton schimbul 3 (de la unu jumătate la trei jumătate, când e somnul mai dulce).

Aproape în fiecare dimineaţă avem instrucţie "la câmp", adică pe un teren din apropierea unităţii. Curând, ni s-a spus, vom începe nu ştiu ce "pas de defilare" în şedinţe intensive. Aseară am mâncat, în sfârşit, bine. Îndată după programul de seară (ritualul făcutului bocancilor mi se pare absolut colosal, s-ar putea scrie o carte de psihologie colectivă plecând de la el) am fost chemat, pe furiş, la cantină. Sergentul X, un ţigan ungur din Ardeal, s-a amorezat lulea de o fătucă de la dânsul din oraş. Problema e că nu prea ştie să scrie, chiar dacă are douăşpe clase şi diplomă de absolvire. Mă roagă (puţin de sus, că doar e sergent, iar eu un tilicar prăpădit) să-i torn o ţidulă de amor pentru Mirela (aşa se numeşte persoana în chestiune) contra una farfurie cartofi pai, două ochiuri şi una halbă de bere plină ochi (un adevărat banchet, ce mai; la desert, un sfert de kil de marmeladă!). A apelat la mine pentru că ştie că scriu poezii (trebuie să le am şi cu scrisorile de amor, nu-i aşa?). În două ore am compus nu una, ci trei răvaşe sfâşietoare: pentru Mirela, pentru Gina şi pentru Viorica.

O viziune înspăimântătoare. S-a întâmplat sâmbătă seara, după cină, când îmi vine rândul să car tomberonul la groapă. Abia aştept seara de sâmbătă. E singurul moment de linişte şi pace, de relaxare la sfârşit de săptămână. L-am luat pe D.D. şi am plecat. Groapa de gunoi se află tocmai în partea cealaltă a cazărmii. Mergeam agale, fără să vorbim. Parcă ne-ar fi fost frică să nu rupem o vrajă. Totul mi se părea splendid. Cerul era senin, vremea caldă, mormanele de frunze roşiatice năpădiseră aleile, făceam pârtie prin ele cu bocancii. În jur nici ţipenie de om. Parcă intraseră cu toţii în pământ. Am pus tomberonul jos, ne-am aprins câte o ţigară şi am început să stăm la taifas. Pentru prima oară simţeam că ies din ritmul drăcesc al acestei nelumi demente în care am pătruns, fără să-mi dau seama de consecinţe, acum aproape două luni. Stăteam aşa, ca doi Moromeţi, lângă tomberon, vorbind despre trecutul fiecăruia şi priveam cu nesaţ cerul limpede şi odihnitor. Şi cum tăifăsuiam fără grabă, trăgând alene din ţigară, un gând cumplit m-a străfulgerat dintr-odată, cu o violenţă atât de mare, încât mi-a venit să urlu. Am simţit brusc că seara aceea va fi ultima seară pe care o voi mai trăi pe pământ, că mâine voi muri sigur între zidurile cazărmii şi că viaţa mea a fost un nonsens absolut şi iremediabil. De atunci a intrat parcă un duh nenorocit în mine şi mi-am pierdut tot cheful. Dacă într-adevăr se va termina totul, dacă mă voi curăţi în zilele, în săptămânile următoare? Aici nimeni nu are grijă de nimeni, toţi parcă şi-au propus să ne lichideze cât mai repede. Am optsprezece ani şi sunt pe buza prăpastiei. Voi muri fără să fi înţeles pentru ce-am apărut pe lume? Sunt sigur că nu voi scăpa niciodată de aici. Mai am de putrezit şapte luni. Şapte luni sau şaptezeci de ani, totuna. Viaţa mea deja s-a dus dracului, nu mai am nici o speranţă. Timp mort, timp gol. Totul e hidos şi absurd.

Ianuarie 1992. Madrid. Am aterizat pe aeroportul Barajas. Pământul Spaniei mi s-a părut ciudat: din avion are o culoare aprins-cărămizie. Pe toată durata călătoriei ne-am uitat la podeaua de nori, mereu în mişcare, destrămându-se şi refăcându-se la loc, am repetat sintaxa spaniolă (n-am vorbit încă niciodată în această limbă) şi am tăcut. Pe Cristi l-am simţit extrem de concentrat.

Am intrat în altă lume, unde parcă se face mai puţină economie la apă şi detergent. Al treilea Cristi, Langa, ne-a aşteptat la aeroport, însoţit de un prieten spaniol cu maşină, Manolo. Primul contact cu spaniola vorbită - mi se pare atât de confuză, atât de nebuloasă, încât mă tem că nu voi reuşi s-o înţeleg niciodată, darmite s-o mai şi vorbesc. Am ajuns la Seminario Conciliar, pe calle San Buenaventura, chiar la ora mesei. Chipuri prieteneşti, zâmbitoare. Suntem trei români, toţi trei cu acelaşi prenume: Cristian. În bucătărie, la o masă retrasă, între maldăre de farfurii şi cratiţe, întrezăresc figura bizară a unui tânăr slab, cu ochelari imenşi, zâmbind serafic. Are în faţă un coş care acoperă toată suprafaţa mesei şi din care culege la răstimpuri câte un măr pe jumătate stricat. Apoi îl cojeşte şi mestecă pe îndelete, atemporal, felie după felie. Facem cunoştinţă - Enrique, mai simplu, Quique. Aveam să aflu puţin după aceea că este duhovnicul seminarului, un fizician de geniu "eşuat" pe tărâmul credinţei. Nu poate mânca altceva decât mere şi legume. Un prânz poate dura uneori şi câteva ore. Câtă risipă de timp la aceşti oameni ai lui Dumnezeu! Câtă nepăsare! Îmi aduc aminte de graba inutilă din cele nouă luni de armată: deşteptarea la cinci; echiparea după cronometru, în zece secunde; spălarea într-un minut (abia apucam să deschidem şi să închidem robinetul); drumul la cantină în pas alergător; micul dejun în cinci minute (de altfel, porţiile erau atât de meschine încât le terminam în mai puţin de cinci minute); adunarea pe platou, evident, în pas alergător (şi după toată această grabă stupidă eram obligaţi să stăm şi să aşteptăm venirea comandantului câte o jumătate de ceas, uneori şi mai mult). Aici, în acest seminar, dimpotrivă, totul îmi pare că se petrece lin, tihnit, ca-ntr-un acvariu.

Seara am ieşit în oraş cu... Cacatua (nu-i ştiu încă numele adevărat), de meserie poliţist, căruia-i place să vorbească mult, să ne prezinte fiecare colţişor al cartierului cu lux de amănunte, să ne iscodească şi să se confeseze el însuşi fără nicio reţinere. Primul obiect pe care mi-l cumpăr e un ceas deşteptător.

După slujba de seară am fost invitaţi în biroul lui Andrés, rectorul seminarului. De la început ne-a rugat să-l tutuim şi să-l considerăm un simplu prieten mai vârstnic (are spre cincizeci de ani). Aici toată lumea se tutuieşte cu respect. Noi am vorbit franţuzeşte, Andrés, spanioleşte. Hotărâm să începem cursurile chiar de a doua zi şi să rămânem deocamdată în comunitatea adulţilor (adică să avem camere autonome).

Târziu am telefonat la Botoşani, ca să spun o singură frază: "N-am întâlnit de când sunt atâţia oameni buni adunaţi laolaltă." La capătul firului, N. a început să plângă liniştită şi fericită.

Am intrat în ritmul cursurilor. Patru ore pe zi, de la fenomenologia religiei, cu J. M. Velasco, până la teologia Vechiului Testament şi biblistică. Nu mai sunt stresat, înţeleg aproape tot, cu vorbitul e mai dificil. Totuşi spaniola mi se pare o limbă "conaturală". Nu trebuie să faci absolut niciun efort artistic, interpretativ (ca în franceză, de pildă), ca să te exprimi. L-am cunoscut pe don Angel, unul din miturile vii ale şcolii. Predă greaca veche şi latina. A învăţat, şi încă mai învaţă, la vârsta lui, o grămadă de limbi orientale (coptă, siriacă, ebraică, bineînţeles, aramaică). Retras, discret, profesor de modă veche, dar mereu dispus să-şi ajute elevii. Mă sfătuieşte să merg la seminariile de greacă şi latină de la San Justino şi să reiau pe îndelete Epistolele pauline, pline de hachiţe lingvistice.

Camera mea e la etajul doi, în comunitatea adulţilor. Un etaj mai jos se află majoritatea sălilor de curs; la parter, toate birourile administraţiei, la subsol, într-o aripă a clădirii, cantina şi "comedoarele", iar în cealaltă aripă, sala de lectură şi depozitul uriaş al bibliotecii. Totul e aşadar la îndemână, în câteva minute ajung din pat la masă, la curs ori la bibliotecă. Câteva săli înalte şi spaţioase constituie Institutul San Justino, unde am început deja latina şi greaca creştină pe texte din Augustin şi Origen. Ocolim din principiu analizele filologice şi ne consacrăm interpretării teologice. Totul mi se pare viu şi pasionant. Şi mai cu seamă lecturile cu Juan Calvo, un tânăr patrolog andaluz, discipol al părintelui Orbe, despre care ne vorbeşte des cu un anume accent hieratic.

14 ianuarie. Cristi A. a vizitat aseară, pentru prima oară, "Casa del libro" şi după aceea i-a fost realmente rău. Sute de metri de volume aşteptând să fie scoase din raft, răsfoite, atinse, mângâiate, privite, înhăţate, înfulecate, devorate, deflorate, triste sau însiropate. Cum nu vreau să mă aleg şi eu cu o migrenă hotărăsc să încep iniţierea occidentală cu el mercado de pescados. Fac parte dintr-o comunitate foarte ciudată, alcătuită din convertiţi destul de vârstnici în comparaţie cu ceilalţi studenţi ai Seminarului. Şi ce biografii! Manolo, care a venit să ne întâmpine la aeroport, a fost patronul unei fabrici de textile. Convertindu-se, a părăsit totul. Nu-l mai interesează decât preoţia. Occidentalii nu fac nimic gratuit, de dragul lucrului în sine. Spirite misionare, ei urmăresc întotdeauna şi o poziţie socială, care să le asigure un anumit prestigiu. Manolo, spre patruzeci de ani, îmi pare încarnarea seriozităţii. Meticulos, cazon aproape, sfătos, dar mai cu seamă bun şi curat la suflet. Pregătim împreună slujbele de duminică la biserica San Fulgencio. Va deveni un foarte bun funcţionar al Vaticanului. Credincios fără drame. Jesusón a fost câţiva ani liderul mişcării de tineret al Partidului Comunist Spaniol. E un rudis dotat cu o memorie colosală. Ajunge să parcurgă o singură dată câteva sute de pagini pentru a le reproduce aproape pe de rost. Ce mă impresionează la el însă e mai cu seamă capacitatea de a trece brusc, cu aceeaşi bună-credinţă, de la registrul de jos, suburban, aproape mitocănesc, la cel serafic. L-am văzut plângând în hohote, transfigurat, în timpul unei împărtăşanii, pentru ca imediat după slujbă să-l aud înjurând frenetic şi spumos, ca un birjar. Zilele trecute m-a invitat în camera lui şi mi-a dăruit Scrierile inedite ale lui García Morente. Mă consideră un "filozof". Pe măsuţa de lucru are câteva fotografii, între care una, făcută cu trei ani în urmă, la Tirana, lângă statuia lui Stalin. Mă încrunt puţin, din instinct, şi atunci se simte dator să-mi explice: după acea vizită la Tirana, după "contactul direct cu comunismul în versiune concretă, stalinistă", s-a convertit la creştinism. A trecut printr-o perioadă neagră, de frământări cumplite, dar, fiind un om simplu, cinstit şi curajos ("iar nu un intelectual fudul şi izmenit", ţine să precizeze) a reuşit să se smulgă din ghearele minciunilor marxiste şi a revenit cu bucurie la credinţa mamei sale.

Despre "Cacatua" am vorbit mai sus. A fost poliţist, n-a avut de-a face decât cu borfaşi şi prostituate, cu drogaţi şi alcoolici. Seminarul e pentru el un loc de purificare, de clătire a ochilor, a mâinilor şi a urechilor de toate mârşăviile văzute, atinse sau auzite vreme de zece ani, ca funcţionar la Stat.

Uşă în uşă cu mine stă Marianito, toţi îl alintăm aşa, pentru că Mariano e un piticot de vreun metru jumătate, bondoc, cu priviri somnolente, feciorelnice. Vine de la ţară, se plânge mereu că nivelul de la Seminar e cu mult deasupra posibilităţilor lui intelectuale. Se străduieşte să compenseze prin bunătate şi hărnicie. Şi reuşeşte. Marea problemă a lui Marianito e trezitul de dimineaţă. Acum a devenit un ritual. Pe la şapte Jesusón (cel mai harnic dintre noi) pleacă să cumpere ziarele. În drum se opreşte la uşa lui Marianito şi trânteşte câţiva pumni zdraveni, după care, neprimind niciun răspuns, începe să mormăie supărat şi cheamă liftul. După vreo zece minute revine cu ziarele. Acum începe calvarul, apocalipsa, care se repetă, etapă cu etapă, în fiecare dimineaţă. Ceasul uriaş, cât un clopot de biserică, al lui Marianito începe să urle fără oprire, cu sughiţuri drăceşti, cu disperare, în vreme ce Jesusón, cu mânecile suflecate, cară pumni în uşă. Şi asta durează preţ de vreo cinci minute, uneori chiar mai mult. Toţi cei care locuiesc pe coridor se trezesc - se aude aici un duş nervos, acolo un aparat de radio, în altă cameră un căscat cât toate zilele - numai din spatele uşii lui Marianito continuă să răzbată salve neîntrerupte de sforăituri. Abia după zece minute de chin (Jesusón, transpirat leoarcă, înjură acum pe registrul hard, fără nicio jenă) se aude un foşnet lin, după care o voce suav-răguşită susură un Buenos dias, de-ţi vine să te urci pe pereţi. Apoi ziua se desfăşoară normal: slujba, micul dejun, cursurile etc etc.

Să nu-l uit pe Tony, cubanez emigrat cu familia în Statele Unite. A lucrat în diplomaţie, mai ales în Franţa. Uneori vorbim franţuzeşte. Se întreţine la Seminar predând engleza, câteva ore pe săptămână. Elegant, aş spune chiar cochet, îi stă bine cu mustăcioară de contrabandist sud-american şi eşarfă colorată în jurul gâtului. Face pereche bună, la rugăciunile de seară, cu Victor, dresorul de câini. Cu Victor m-am plimbat o noapte întreagă prin Madrid şi am aflat tot ce se poate afla în materie de rasă canină (cele patru mari rase cu subspeciile lor), precum şi metodele de antrenament şi dresare. Face culturism şi stă prost cu memoria. Uneori mă roagă să-i conspectez articole sau cărţi. Îl impresionează forţa fizică. În viziunea lui Victor, Isus n-ar putea fi decât un Sylvester Stallone în luptă corp la corp cu fariseii.

Noiembrie 1986, cazarma B. A trecut toamna. Am "depus jurământul". Cei care locuiesc în Bucureşti sau în marginea Bucureştiului au primit învoire. Noi, ceilalţi, provincialii, rămânem în cazarmă, unde avem dreptul să primim pentru câteva ceasuri rubedenii, prieteni. Nu am chef de nimic. Mă gândesc numai că trebuie să supravieţuiesc încă şase luni. De unde atâta putere şi atâta răbdare? M-am apucat să-mi dezvolt muşchii. Zilnic fac o sută de flotări, tracţiuni la bară, genuflexiuni. Asta pe lângă marşurile de pe câmpul de instrucţie. Avem noroc cu un căpitan-pâinea lui Dumnezeu, sabotor al glorioasei armate române, care, după ce ne aleargă de ochii lumii vreo zece minute, ne lasă slobozi prin pădure. Şi nu numai atât. Ne-a adus şi o minge de la el de-acasă, pentru destindere. Jucăm fotbal până la prânz. Mâncăm. Mergem pe coate şi pe genunchi. Înjurăm ca haimanalele. Când ni se pune pata fugim în Vatră şi ne facem mangă cu poşircă. Devenim din ce în ce mai culţi şi mai bărbaţi!

Noroc de cele câteva cărţi pe care le ţin ascunse prin diferite colţuri ale cazărmii. (Ăştia cum te văd citind, cum te trimit la crescătoria de găini, să aduni gunoiul. "Orele de studiu" trebuie consacrate "docomentelor"!). Am ascuns cărţi până şi într-un burlan, acoperindu-le cu frunze uscate. Citesc tot ce-mi pică sub ochi: Faguet, Secolul al XVII-lea (m-a uns pe suflet), Alain Robbe-Grillet, Dos Passos USA (confiscată între timp de către ofiţerul de contrainformaţii, deşi cartea e publicată în România, sub regimul comunist), poeziile lui Baudelaire trimise prin scrisori de Năşişoara (n-avem voie cu cărţi străine), Kazantsakis (Raport către El Greco, tulburător), Sartre, Camus (au din belşug la biblioteca unităţii, de unde, curios, nu putem împrumuta decât două persoane). Impresionat de lecturile lui V.C. din Marx. Ieri, pe "sector", mi-a vorbit un ceas despre Capitalul în raport cu scrierile de tinereţe. Sunt jenat şi umilit, n-am citit nimic, în afară de lecţiile din manualul de economie politică. Va trebui să recuperez! Avem şi un curs de istorie a României. Şi aici mă simt pe dinafară. Am parcurs toată istoria României, până în secolul al XIX-lea, cu minunatul meu profesor de la A. T. Laurian, Dumitru Atudoroaie, prieten apropiat al lui Al. Zub, dar, când să ajungem la perioada interbelică, brusc s-a împotmolit. Acum suport consecinţele. Când s-a întemeiat PCR? Cum s-a desfăşurat actul de la 23 august? Când s-a terminat stârpirea cuiburilor de bandiţi antirevoluţonari din Carpaţi? Victoria antifascistă, antiimperialistă. Etapele democraţiei. Colectivizarea şi eliberarea ţărănimii de sub jugul boieresc. Naţionalizarea mijloacelor de producţie etc. etc.

Câteva zile şi plecăm în permisia de Anul Nou. Nerăbdare? Nici nu pot să dorm noaptea. E frig, îngrozitor de frig (şase grade în dormitor) şi nu avem decât două pături. Ofiţerii de serviciu vin să ne controleze înainte de culcare dacă ne-am dezbrăcat vestoanele şi pantalonii. Dar cum să adormi într-o asemenea gheţărie? Noroc că suntem mulţi în dormitor. Ca prin minune s-a mai îmblânzit şi Popa. Dacă n-ar fi atât de prost, ar fi chiar suportabil. Ştie că plecăm acasă şi ne invidiază. Iar invidia e dublată de un soi de respect. Visat, după multe luni, ceva frumos: prima dimineaţă cu ninsoare din viaţa mea, în casa (acum demolată) din Săveni. Am dat perdeaua la o parte şi m-am speriat de frumuseţea care-mi pătrundea în valuri prin ochi, prin piele, prin nări, prin toată fiinţa. Să fi avut trei sau patru ani. Nămeţi mari sprijiniţi de gard şi tata, cu o căciulă cu clape uriaşe pe cap, cu un fular maro, uzat, în jurul gâtului, cu galoşi în picioare, curăţă de zor treptele scării de la intrare manevrând cu îndemânare o lopată mare de lemn. Stau lipit de geam minute în şir. Mă simt îmbătat de alb, îmbătat de peisajul acela transfigurat peste noapte, ca-ntr-o poveste. Nu e soare, pământul, devenit alb, luminează de la sine. Şi nici nu ninge. Mă aflu în faţa unui tablou definitiv, încheiat, la care nicio tuşă nu mai poate fi adăugată. Nici o urmă profană pe zăpada sacră, nici o pasăre, nici măcar un fulg. Doar hârşâitul ritmic al lopeţii de lemn cu care tata mută troienele din faţa uşii lângă peretele casei.