Asimetric

Lisa Halliday a crescut în Medfield, Massachusetts, şi trăieşte în prezent la Milano, împreună cu soţul ei. A publicat proză scurtă în The Paris Review, iar în 2017 a primit premiul literar pentru tineri scriitori Whiting Award, la categoria ficţiune. Asimetric (Curtea Veche Publishing, 2019) este primul ei roman şi a fost nominalizat în 2018 la Premiul "John Leonard". New York, delirul anilor 2000. Oraşul este un jackpot în creştere. Alice are 25 de ani, este asistent editorial la Gryphon, gustă din "fatalele fleacuri şi frenezii" ale vieţii literare din Manhattan şi se visează scriitoare. Ezra este un autor multipremiat, cu aproape 50 de ani mai în vârstă decât ea. Între cei doi se naşte o relaţie amoroasă stranie, în care educaţia literară şi sentimentală alternează cu anxietatea influenţei şi cu dependenţe împovărătoare.

Heathrow, 2008. Amar Jaafari, economist american cu origini irakiene, este reţinut pe aeroport fără explicaţii, în timp ce încearcă să ajungă la Bagdad pentru a-şi întâlni fratele. Interogatoriul, desfăşurat într-o atmosferă frizând absurdul şi neputinţa, alternează cu flashbackuri din viaţa lui Amar. Biografia lui, sfâşiată între Orient şi Occident, se profilează pe fundalul unui Irak în plin război, vădind adâncul răului uman, precum şi cele mai abisale întrebări.

Dar care este logica secretă şi unde se întâlnesc cele două destine fracturate, care ar putea face parte din una şi aceeaşi poveste?

"Un debut de o inteligenţă usturătoare... Cu Asimetric vei deveni un cititor mai bun, un observator mai atent. Un roman care ascute simţurile.." (The New York Times)

"O strălucită şi complexă examinare a dinamicilor puterii în iubire şi în război." (The Wall Street Journal)


De Crăciun, unchiul Zaid şi mătuşa Alia au venit la noi împreună cu cele patru fete ale lor, care, aliniate în hijab‑urile lor roşii, arătau ca un set de păpuşi ruseşti. Cu zece ani în urmă, cea mai mare dintre ele, Rania, îmi ţinuse în poală popoul înfofolit în scutece şi îmi dăduse să mănânc, una câte una, boabele ca nişte rubine ale unei rodii. Acum crescuse şi era prea drăguţă ca s‑o mai priveşti drept în faţă, cam cum te fereşti să te uiţi direct la soare. Când a intrat în bucătărie s‑a dus direct la fratele meu şi i‑a spus: BeAmrika el dunya maqluba! Amrika e America. Maqluba înseamnă "răsturnat" şi de‑aia e numele unui fel de mâncare preparat din carne şi orez, care se coace într‑o cratiţă şi se întoarce cu susul în jos înainte de servire. El dunya maqluba înseamnă că lumea e cu susul în jos, o expresie folosită în general pentru a descrie oameni sau locuri într‑un stadiu avansat de agitaţie, pe marginea haosului. Fratele meu a râs. Într‑adevăr, aşa era America de Crăciun. Lumea e cu susul în jos în America zilelor noastre!

Mi‑a venit în minte una dintre acele ilustraţii despre pacea mondială sau despre armonie în ciuda diferenţelor - oameni cu chipuri de diferite culori ţinându‑se de mână ca un lanţ de păpuşi din hârtie care încinge întreaga planetă. Numai în această ipostază, măcar o dată, celor de pe continentul american le venea şi lor sângele în cap.

Potrivit cartografiei moderne, antipodul dormitorului meu din Bay Ridge este un val din Oceanul Indian, la câteva mile sud‑vest de Perth. Dar pentru un băiat de doisprezece ani care călătorea în străinătate pentru prima oară de când mergea de‑a buşilea, putea să fie la fel de bine şi dormitorul din casa bunicilor mei din Hayy al‑Jihad. Împărţeam camera asta cu alţi trei veri ai căror părinţi emigraseră puţin după ce li se născuseră copiii. (Tatăl meu şi Zaid erau cei mai mari din doisprezece fraţi şi surori, dintre care cinci părăsiseră Irak; patru rămăseseră şi trei muriseră.) Să ne fi ascultat pe noi, băieţii, cum stăteam întinşi pe priciurile noastre şi ne văitam de lucrurile pe care le ratam acasă, ai fi zis că suntem nişte Don Juani obişnuiţi să trăiască pe picior mare, trimişi în armată pentru zece ani. Ali şi Sabah, care locuiau în Londra, erau îngrijoraţi că nişte bărbaţi ajunşi la vârsta permisului auto ar fi putut să le sufle iubitele. Hussein, care locuia în Columbus, era tulburat la culme că nu putea să vadă meciul dintre Bengals şi 49ers în Super Bowl, al cărui rezultat ne‑ar fi luat zece zile să‑l aflăm. (Bengals au mâncat bătaie.) Azi poţi să stai bine‑mersi în Firdos Square şi să cauţi pe Google ce fac chiar acum Bengals, sau 49ers, sau The Red Sox, sau Yankees, sau Manchester United, sau Mongolia Blue Wolves; poţi să verifici care e temperatura în Bay Ridge sau Helsinki; poţi să verifici ora fluxului în Santa Monica sau Swaziland, sau când o să apună soarele în Poggibonsi. Mereu se întâmplă câte ceva, mereu e câte ceva în legătură cu care să te informezi, niciodată nu‑ţi ajung orele ca să te simţi îndeajuns de informat. Cu atât mai puţin dacă în acelaşi timp hrăneşti şi un scop mai nobil. Totuşi, cu douăzeci de ani în urmă, în Bagdadul rupt de lume, timpul abia se furişa.

L‑am auzit odată pe un regizor spunând că pentru a fi cu adevărat creativă, o persoană are nevoie de patru lucruri: ironie, melancolie, un simţ al competiţiei şi plictiseală.

Oricare ar fi fost neajunsurile mele în primele trei privinţe, m‑am bucurat de o asemenea abundenţă a celei de‑a patra de‑a lungul acelei ierni petrecute în Irak, încât, la vremea la care ne‑am întors în New York, storsesem deja din mine primul şi, de altfel, singurul meu ciclu de poezii. Ce altceva mai făceam? Petreceam ore şi ore jonglând, ceea ce însemna că aruncam şi prindeam portocale în curtea din spate până când nu mai eram în stare să le disting în nuanţele apusului.

Împreună cu tata şi cu Zaid, vizitam mormintele rudelor din afara oraşului Najaf, iar seara ne adunam în jurul mesei din bucătărie, mâzgălind câte‑un pic din teme - o grămadă de teme în deplină neorânduire, ca să ţin pasul cu şcoala în ciuda săptămânilor pe care le pierdeam -, în timp ce bunicul stătea lângă mine, răsfoind fără grabă ziarul Al‑Thawra.

Într‑o seară, a privit peste umărul meu în timp ce adăugam câteva piese la o navă de război gata să se scufunde. Dacă ai de gând să fii preşedintele Amrikăi, a spus el, o să trebuiască s‑o faci mai bine de atât.

Cu Sami mă duceam la Grădina Zoologică "Zawra Park", unde le azvârleam ţigări aprinse cimpanzeilor şi ne stricam de râs văzând cât de umani arătau în timp ce le fumau.

Fratele meu tocmai absolvise Georgetown, unde fusese preşedintele Societăţii Pre‑Med, şi scria o teză despre reducerea tuberculozei în rândul populaţiei fără adăpost. Întru câtva contrar acestui demers, cam la o săptămână de la sosirea noastră în Bagdad, se apucase, fără să vădească vreo urmă de remuşcare, de distracţia irakiană neoficială, care consta în a fuma în lanţ ţigarete Marlboro Reds. De pe acoperişul bunicii se zărea în depărtare Tigrul şi fratele meu, aşezat lângă mine, acolo sus, fumând şi privind în zare spre Karrada, îmi povestea cum în serile fierbinţi din anii '70, el şi părinţii noştri obişnuiau să care saltele până sus, pe acoperiş, şi să doarmă în briza liniştitoare a râului. Nu era cald în seara în care am auzit povestea asta; şi nici nu aveam vreo saltea la îndemână, doar o pătură afgană veche, pe care Sami şi‑o săltase pe umăr şi o cărase din bârlogul lui până acolo.

Chiar şi aşa, fratele meu s‑a întins în lumina lunii, a bătut uşor cu palma locul de lângă el şi, cum priveam amândoi în sus, la stele, Sami a prezis că n‑o să mai treacă mult timp până când Irakul avea să fie din nou glorios. Drumuri fără hârtoape, scânteietoare poduri suspendate, hoteluri de cinci stele; ruinele Babilonului, Hatra şi pilaştrii funerari de la Ninive, toate întoarse la măreţia lor dintâi şi deschise vizitării fără supravegherea paznicilor înarmaţi. În loc să zboare spre Hawaii, însurăţeii aveau să‑şi petreacă luna de miere la Basra. În loc să leşine după îngheţata italienească, aveau să se dea în vânt după dolma şi chai. Şcolarii aveau să se fotografieze în faţa Ziguratului Urului, hoinarii cu rucsacuri în spate aveau să trimită acasă cărţi poştale cu al‑Askari, pensionarii aveau să‑şi îndese prin valize borcane de miere de la Yusufiyah, împachetate în folie cu bule. Bagdad avea să găzduiască Jocurile Olimpice. Lions of Mesopotamia aveau să câştige Cupa Mondială. Numai atâtica să mai aştepţi, frăţioare. Numai atâtica. Uită de Disney World. Uită de Veneţia. Uită de ascuţitoarele cu Big Ben şi de cafelele cremoase la suprapreţ de pe Sena. Acum a venit rândul Irakului. Gata cu războaiele în Irak, de‑acuma oamenii au să vină din toate colţurile lumii ca să‑i vadă frumuseţea şi istoria doar de dragul lor.
Uneori am impresia că îmi amintesc rodia. Dulceaţa ei taninoasă, zeama care mi se scurgea, lipicioasă, pe bărbie. Până în ziua de astăzi, instantaneul Polaroid care a imortalizat momentul stă pe uşa frigiderului nostru din Bay Ridge şi din nou nu sunt sigur dacă, în lipsa fotografiei, aş mai avea vreo amintire.

Şi într‑una, şi în cealaltă, Rania poartă un hijab de culoare albastră. Felul în care mă ţine în braţe, felul în care ţesătura îi cade pe umeri şi în jurul scutecului meu topindu‑i‑se apoi în materialul bluzei ne face să arătăm de parcă am poza pentru o Maestà. De câte ori deschide un băiat frigiderul copilăriei lui? De şase mii de ori? De nouă mii? Oricare ar fi fost numărul, era destul cât să lase o impresie de neşters. Fiecare pahar cu lapte, fiecare înghiţitură de suc, fiecare felie de maqluba rămasă... Şi desigur că fratele meu a văzut‑o şi el, zi de zi, de‑a lungul anilor devenirii lui.

În luna decembrie a următorului an, părinţii meu s‑au întors în Bagdad de unii singuri. Eu am rămas în Bay Ridge sub pretextul că nu voiam să ratez probele pentru Junior Varsity Swimming şi am fost lăsat în grija părinţilor unui coleg de clasă în al cărui dormitor se găseau un pat pliant cu o saltea plină de cocoloaşe şi un poster în mărime naturală al Paulinei Porizovka. Nu am dat nicio probă pentru lotul de înot şi nici părinţii mei nu m‑au întrebat cum a mers când s‑au întors, la sfârşitul lui ianuarie. Erau preocupaţi de vestea că fratele meu voia să o ia în căsătorie pe Rania.

Adusese în vorbă şi faptul că voia să se mute la Najaf ca să studieze la un seminar islamic din oraş. Când tata ne‑a spus asta, mama şi‑a acoperit faţa cu mâinile.

N‑ar fi fost o problemă că Rania era verişoara noastră primară. Nici că mariajul ar fi crescut riscul de a naşte urmaşi cu dereglări genetice recesive - deşi părinţii mei îşi exprimaseră tranşant şi cu mult timp înainte opinia că fidelitatea faţă de clan nu merită împovărarea unui copil cu ceva care ar putea fi evitat printr‑un simplu test genetic. Problema era că însurătoarea cu Rania vădea o intenţie mai clară de a se restabili în Irak, ale cărui valori fratele meu afirmase că le prefera celor mai degrabă necuviincioase promovate în America. Şi totuşi, ca să fie validă după mintea lui Sami - ca să fie în acord cu valorile mai cuviincioase pe care declarase că le preferă -, logodna avea nevoie de binecuvântarea părinţilor noştri. Părinţii Raniei şi‑o dăduseră deja pe a lor; renunţaseră chiar şi la zestre. Dar mama şi tata nu erau chiar atât de pregătiţi să gireze renunţarea lui Sami la viaţa pe care cu atâta încordare se dezrădăcinaseră ei înşişi ca să ne‑o ofere. Au hotărât să îşi dea binecuvântarea cu condiţia ca Sami şi Rania să se căsătorească în New York şi ca Sami să îşi ia licenţa de la o universitate americană. Putea să studieze religia în locul medicinei, dacă aşa voia. Putea să se întoarcă apoi în Irak dacă dorea. Dar dacă voia să o ia în căsătorie pe Rania cu aprobarea deplină a părinţilor, astea erau condiţiile. Şi Sami a fost de acord.

Vara următoare, în iulie, îl aşteptam la New York împreună cu Rania şi bunica noastră. Totuşi, la aeroport, am găsit‑o pe mama tatei aşteptând de una singură la terminalul Sosiri. Zburase împreună cu ei până la Amman, unde trebuia să prindă un zbor de legătură spre Cairo, dar autorităţile iordaniene îi opriseră pe Sami şi pe Rania motivând că nu îi credeau că se duc în America pentru a se căsători. Care e motivul real pentru care mergi în America? Să mă căsătoresc, a spus Sami. Minţi! au răspuns autorităţile. N‑aţi călători împreună dacă nu aţi fi deja căsătoriţi. Nu, a insistat Sami. Vorbesc serios. Nu suntem căsătoriţi încă; o să ne căsătorim în State, unde locuiesc părinţii mei, care ne aşteaptă. Atunci înseamnă că eşti o curvă, i‑a spus Raniei unul dintre ofiţeri. O ştoarfă. Cum altfel explici călătoria asta cu un bărbat care nu‑ţi este soţ?

Auzind asta, Rania a leşinat, ceea ce ofiţerii au luat, cu încântare, drept o confirmare a bănuielilor lor.

Drept urmare, Sami şi Rania s‑au întors în Irak, în timp ce bunica noastră a zburat de una singură la Cairo, apoi la Londra, apoi la New York. Planul era să rămână la noi doar şapte săptămâni, pentru că îl lăsase acasă pe bunicul, care se recupera după o operaţie la şold. Dar apoi Irakul a invadat Kuweitul şi cele şapte săptămâni s‑au transformat în şapte luni. Bunica nu era singura care fusese strămutată: eu mă mutasem în camera lui Sami şi i‑o cedasem ei pe a mea, din pricina îngrijorării mamei că în dormitorul lui Sami era prea mult curent, ceea ce probabil însemna găzduieşte un pian, lucru pe care bunica fusese crescută să îl considere o invenţie frivolă, chiar dacă, după câte se vedea, nu atât de frivolă încât să‑i reziste atunci când se credea singură acasă.

Din când în când, Zaid ne suna ca să ne spună că toată lumea e bine. Şoldul lui Jiddo îşi revenea. Alia avea grijă de pomii fructiferi. Nici nu aducea vorba de raiduri aeriene sau proiectile fluierând de‑a lungul şi de‑a latul cerului, pentru că viaţa într‑un panoptic îi condiţionase de‑a lungul timpului pe irakieni să creadă că pereţii au urechi şi ferestrele, ochi şi că nu ştii niciodată când se odihnesc supraveghetorii, aşa că presupui că sunt mereu la posturi. În mod mai puţin convingător, tot panopticul era învinuit şi pentru lungile tăceri ale fratelui meu. Sami nu fusese niciodată un amator de scrisori, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să aştept din partea lui răspunsuri amabile la nuvelele locvace pe care i le tastam şi i le trimiteam prin poşta electronică aproximativ o dată pe lună. Totuşi, fratele meu nici măcar nu mulţumea pentru scrisorile alea, nici în cărţile poştale expeditive cu "Salutări din Bagdad!" şi nici când suna, ceea ce îmi amintesc că a făcut, de fapt, numai de două ori. Prima dată a fost în ajunul Anului Nou, când părinţii mei ar fi trebuit să se afle ei înşişi la Bagdad dacă nu ar fi fost război. Aparent, sunase ca să ne ureze "Un 1991 fericit!", inshallah, dar apoi Sami a continuat spunându‑ne că el şi Rania nu aveau să se mai căsătorească, până la urmă. Glasul lui nu trăda vreo dezamăgire. Ba chiar părea perfect optimist: optimist şi poate chiar puţin uşurat. Rania urma să studieze istoria artei la Paris şi el însuşi îşi reconsiderase planurile de a se muta la Najaf, gândindu‑se ca în loc de asta să dea la Facultatea de Medicină din Bagdad. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din America? am întrebat când mi‑a venit rândul la telefon. Niciuna, a răspuns Sami, vesel. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din Irak?

Al doilea telefon a venit peste vreo trei luni, când America începuse să îşi retragă trupele şi bunica îşi făcea bagajele ca să plece înapoi acasă. De data asta, Sami a vorbit numai cu tata, care, după ce a pus receptorul în furcă, şi‑a luat imediat jacheta din cuier şi a ieşit să se plimbe. Când s‑a întors, a intrat în dormitorul meu, unde valiza bunicii era pe trei sferturi plină şi tichetele de îmbarcare pentru Londra, Cairo şi Amman erau proptite de borcanul meu cu zaruri. A aşezat‑o pe patul meu şi i‑a luat mâinile într‑ale lui. Apoi i‑a spus că Ahmed, soţul ei, cu care era căsătorită de cincizeci şi şapte de ani, făcuse în dimineaţa aia o embolie şi murise.