Piese de schimb pentru păsări călătoare

E greu de hotărât ce ar trebui apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi spune şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia Poezia care cântă, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el - ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti. Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-ţi sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.
*
A vorbi despre poet e ca şi când ai fuma într-o peşteră: nu poate ajunge fumul la tine fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul tobelor şi al chimvalului răsunător ar putea să povestească şi să legene din depărtare delicata singurătate a celui ce visează despre noi în locul nostru. Să ascultăm împreună aşadar această voce puternică, nouă, dar atemporală, toba de război blând a poetului care aşteaptă răbdător să îl ajungem din urmă. La mulţi ani de Oigăn! (Andrei Robin Proca)

Oigăn a avut o relaţie cu o călugăriţă. Pe o plajă, la orele alea ale după-amiezii când soarele redescoperă relieful, domnul Eugen Nuţescu (Oigăn) era tolănit într-un grup de leneşi. Zăceau activ, pentru că Oigăn folosea, de fapt, vocea şi chitara. Atunci, pe trupul cântăreţului s-a tolănit o călugăriţă. Călugăriţa (Mantis religiosa) este o insectă care se aşază foarte rar pe oameni, şi cu atât mai rar pe Oigăn. Omul a văzut-o şi i-a cântat încă vreo două ore. A stat fata neclintită, iar lui i-a fost frică să se oprească, să nu creadă ea că a terminat şi să înceapă să-l devoreze. (Mircea Toma, fragment dintr-un articol publicat în 24Fun - 2009)

OIGĂN are şi un nume "de buletin". Când îşi verifică facturile, când votează, când semnează câte un contract de drepturi de autor, Oigăn devine sau redevine Eugen Nuţescu. Însă numele "de scenă" Oigăn, ca în nenumărate lecturi cu tâlc, îl descrie cel mai fain. Oigăn este rostirea germană a lui Eugen şi transcrierea românească a aceluiaşi nume. De aici componenta ludică, dar şi duală, a personajului. Cărei culturi îi aparţine cu adevărat? Celei germane, venită pe filiera mamei şi a studiilor făcute? Celei engleze, pentru că engleza este limba în care Oigăn se simte, de fapt, cel mai profund acasă, citind enorm în engleză, scriind versuri pentru muzica sa, bălăcindu-se în toate spumele englezei? Dar mai e şi componenta muzicală. Doi termeni nu suportă Oigăn. Unul este muzician, celălalt este virtuoz. În refuzul oricărei nuanţe patetizante, Oigăn fuge de etichetări. Şi totuşi, sorry, cruda realitate îl contrazice: meştereşte la chitarele alea de o viaţă, compune piese, se joacă cu aproape toate instrumentele Universului. Trece cu nonşalanţă prin genuri muzicale, prin colaborări neobişnuite, cântă piesele lui, dar se dă în vânt după coveruri Dylan, Beatles, Nick Cave sau Andrieş. Se mişcă histrionic de la trupa Kumm, la Moon Museum, de la Robin and the Backstabbers, la Oigăn pur şi simplu.
Cea mai ezitantă şi mai recentă colaborare a lui Oigăn este cu limba română. S-a născut în germană, s-a complăcut în engleză şi, de puţini ani încoace, a început, pe lângă texte de muzici în română, să scrie poezie. A intrat tiptil pe teritoriul uneori bolovănos al limbii române. A început să scrie poezii, prozuţe, pe care le-a postat pe Facebook, în acelaşi timp timorat de presiunea limbii şi năbădăios în conţinut. Prietenii l-au încurajat să le publice, au zis că, în ciuda impulsurilor contextuale în care au fost zămislite, aceste creaţii merită un volum. Iacătă-l! (Dana Papadima, profesoară de limba română)


cuvintele creează cea mai mare
dependenţă

hai, dă-mi tu "bună ziua" din şolduri.
spune-mi "la mulţi ani" telepatic.
şi-o să-ţi mulţumesc din fluierul piciorului.
hai să stabilim ora şi locul întâlnirii fredonând
piese de Beatles, OK?
ne vedem pe Penny Lane, when I'm 64.
şi asta doar pentru că am lămurit în prealabil o
bază de comunicare.
da, ştiu, poţi să-mi arăţi direcţia cu degetul.
şi eu pot să spun "da" şi "nu" din cap;
şi "nu ştiu" din umeri.
(deşi, dacă aş fi bulgar, am putea avea
niscaiva probleme)
pot să-ţi arăt că încă te doresc cu erecţia mea
falnică de dimineaţă... deşi s-ar putea să aibă
mai multă legătură cu visele recent avute cu
Scarlett Johansson.
(sau Milla Jovovich sau Nastassja Kinski sau
Monica Vitti sau Brad Pitt sau cine vreţi voi în
funcţie de generaţie şi preferinţe sexuale)
cuvintele dau cea mai mare dependenţă.
vezi ultima oară când a fost în top o piesă
instrumentală,
"No More I Love You's" cu caractere de-o şchioapă
iar necuvântătoarele mai fraiere au fost
domesticite.
ne dau lapte şi ne aduc papucii
şi latră la comandă.
noroc cu pisicile care există "decât" pentru poze
pe Facebook.
şi claxoanele care înlocuiesc cu succes "futu-ţi
gura mă-tii", de cel puţin un sfert de secol.
eu v-am zis...
cuvintele dau dependenţă.
chiar dacă muzica e viaţa mea.
chiar dacă instagramu' bate tot.
chiar dacă tăcerea e de aur.
o fi.
dar eu scriu în tăcere.
iubesc în tăcere.
gândesc în tăcere.
şi "aur" is just a three letter word.


TS > TC

cine scrie
fără diacritice
consideră
(egoist
şi/sau
eronat)
că
timpul său
e mai preţios
decât
timpul
cititorului


cerul

perfect
senin
e cel mai
frumos
zise turistul
de sub
umbrela
colorată.
aşa e
aşa e
au sărit
gospodinele
care tocmai
terminaseră
de agăţat
rufele
la uscat.
şi mie-mi place,
dar mai mult
noaptea
s-a băgat în
seamă
astronomul
amator
ba
cerul
cu nori răzleţi
e de departe
cel mai tare,
îţi dă perspectivă
şi profunzime.
a sărit
tot corul
de fotografi
şi regizori de film.
chiar şi
cei de mâna-a şaptea.
nu ştiu ce să zic,
spuse
ciuperca
bosumflată.
iar broasca
a pufnit scârbită.
râmele au arătat
degetul mijlociu
şi melcii
au scris
cuvinte
porcoase
din dâre.


Eminescu şi hipioţii

stau noaptea lângă un foc şi scriu.
încerc să nu scriu despre cât de fain e să stai
noaptea lângă un foc şi să scrii.
e un foc viu.
ştiu, termenul consacrat e "foc de tabără" dar
ideea de tabără îmi aduce aminte de organizaţii
proto-militare şi alea îmi aduc aminte de
organizaţii militare şi alea-mi aduc aminte de
conflicte armate.
iar eu sunt un vlăstar al primului secol care a
declarat oficial că războiul nu-i cool.
ne-a luat cam mult.
doar mamele de băieţi au ştiut-o dintotdeauna.
deci stau lângă un foc viu şi scriu.
atât sunt de absorbit de ceea ce scriu încât nici
n-am observat că bocancul stâng mi-a luat foc.
îmi sar scântei pe şosete.
flăcări înfulecă nădragi...
dar nu, n-o să ard pe de-a-ntregul;
n-o să alerg printre arbori ca o torţă vie.
paranteză - să mori ca o torţă vie!
închid cu greu paranteza.
nu mă găsiţi la capitolul "romantici târzii dintr-o
ţară postmodernă"
şi îmi plac prea mult copacii ca să le fac rău, chiar
şi numai în scris.
nu, nu-i îmbrăţişez... am încercat dar nu
simt nimic.
prefer să-i văd.
cât mai mulţi
cât mai mari
cât mai crengoşi.
iar când sunt înfloriţi mă excit de-a dreptul.
am simţit mirosul de plastic prăjit al pantalonilor
de la Decathlon şi mi-am turnat toată apa
pe picior.
nu, nu vă speriaţi - n-o să încep acum o poliloghie
despre chinurile setei.
focul meu nu-i în Sahara.
sunt lângă confluenţa a două izvoare.
pot să-mi umplu sticla la loc când am chef.
dar mai bine beau o bere că am tras o
sperietură zdravănă.
ce să-i faci?
nu-mi stă bine ca personaj tragic.
nici un pseudo-poet nu a fost vătămat în cursul
conceperii acestor rânduri.
dar acum că se apropie sfârşitul putem vorbi un
pic despre moarte.
voi cum vreţi?
eu - deşi statistic sunt şansele cele mai mari - aş
încerca să evit cancerul şi accidentele rutiere.
dar încă sunt viu lângă un foc şi scriu aşa că îmi
pot inventa o soartă mai pe plac:
la marginea mării - prefer să fac o baie noaptea
cu animăluţele alea căptuşite cu fosfor care
luminează frumos când le agiţi.
în liniştea serii - îmi vine să nu mai mor niciodată
pentru că seara e anotimpul meu preferat.
iar când codrul e aproape prefer să fac un foc
şi să scriu.


nu ştiu vouă, mie mi se întâmplă
chestii faine când aştept

mi-ar plăcea să fiu şoferul unei femei bogate de
vârstă mijlocie.
s-o aştept când e la coafor şi să intru-n vorbă cu
vânzătoarea de îngheţată.
să sper că şedinţa de aerobic nu se va sfârşi
niciodată pentru c-au înflorit magnoliile.
să beau cafele interminabile până vine de la
ginecolog.
să iau copiii altora de la şcoală în timp ce trag cu
ochiul la mămici prezentabile.
azi am intrat într-o librărie dintr-un garaj la
demisol şi mi s-a dat un scaun ca să citesc
afară şi să fumez.
apoi am primit o reducere (două cărţi la preţ de
una) că cică le-am făcut reclamă.
n-am prea citit multă poezie la viaţa mea.
ruşine!
adică fiind bilingv am avut norocul să înfulec
friptura de Eminescu şi Bacovia, de la şcoală,
cu garnitură de Rilke sau Trakl - după sezon,
bineînţeles.
plus dragostea de americani care mi-a întregit
meniul cu salată Ginsberg.
dar azi - pe când făceam reclamă unei librării
dintr-un garaj, unde în mod normal ar fi
trebuit să repete o trupă de punk - am
cumpărat (la superofertă, cum spuneam) o
carte a unui domn care m-a dat pe spate.
pe moment mă las.
şi pe voi vă las cu el.
şi cu Google pe urmă, ca să nu fac viaţa uşoară
decât cărturarilor care mă pot lua peste picior
dacă le dă mâna:
some dogs who sleep at night
must dream of bones
and I remember your bones
in flesh
and best
in that dark green dress
and those high-heeled bright
black shoes,
you always cursed when you
drank,
your hair coming down you
wanting to explode out of
what was holding you:
rotting memories of a
rotten
past, and
you finally got
out
by dying,
leaving me with the
rotten
present;
you've been dead
28 years
yet I remember you
better than any of
the rest;
you were the only one
who understood
the futility of the
arrangement of
life;
all the others were only
displeased with
trivial segments,
carped
nonsensically about
nonsense;
Jane, you were
killed by
knowing too much.
here's a drink
to your bones
that
this dog
still
dreams about.^*)


*) Charles Bukowski, Eulogy To A Hell Of A Dame, în The Pleasures of the Damned: Poems, 1951-1993, Canon Gate, Edinburgh, p. 158. (N. a.)