Să nu ne facem de râs în faţa furnicilor

Iv cel Naiv este un inginer român contemporan. Devenit scriitor.
S-a născut online, dintr-un avânt spre www şi o <3 pentru poezie.

Naivitatea este lentila prin care priveşte lumea din jur, simţindu-i speranţele şi temerile, îmbrăţişându-i dorurile şi neliniştile, oglindindu-i zâmbetele.

Din dorinţa lui de a apropia oamenii de poezie şi de a-i scăpa de inutila întrebare Ce a vrut să spună poetul? au apărut pe lume şase volume de poezie. Acum, acest prim volum de proză nu vrea să scape omenirea de cine ştie ce altă întrebare, ci, dimpotrivă, vrea s-o ajute să-şi mai pună câteva.

Romanul aşteaptă să fie deschis de oameni deschişi, criticat de critici, şi, mai cu seamă, citit de cititori.
*
Amanda este o fetiţă de doisprezece ani care, pentru o fetiţă de doisprezece ani, e al naibii de isteaţă. Are două codiţe mai mereu împletite, o sută optzeci şi nouă de pistrui şi doi părinţi cu care nu se înţelege deloc. Dar deloc. Şi dacă nu sunt părinţii mei?

Stăpânită de această frică teribilă, Amanda se transformă în detectiv, pornind în căutarea Adevărului. Îşi chestionează rudele şi vecinii, colegii şi apropiaţii, caută indicii, bănuieşte implicarea armatei SUA şi un experiment genetic. Totul pentru a găsi dovada că este înfiată. Amanda caută adevărul despre ea şi despre părinţii ei, caută prietenia, caută iubirea în cei din jur şi caută iubirea de sine, îşi caută locul în lume, în familie şi în propriul corp. Tot investigând, Amanda află o mulţime de lucruri despre ceilalţi şi mai ales despre ea.
Dar oare va afla ce o interesează cu adevărat?


Sub privirea rece, condescendentă a soarelui, vântul dezbrăca teii din faţa blocului de ultimele frunze. Vreme de câteva clipiri, Amanda avu senzaţia că priveşte nişte trupuri goale, neajutorate în faţa Inchiziţiei toamnei. O frunză căzu la picioarele ei. Vântul îşi făcu treaba până la capăt, măturând-o împreună cu celelalte spre trotuarul de vizavi şi încercând, parcă, să şteargă urmele acestei execuţii fără judecată.

Îşi întoarse privirea, sorbind cocktailul de milă, revoltă şi neputinţă (1/3 din fiecare şi se agită bine) în timp ce încerca să nimerească naibii mai repede cheia de la uşa subsolului. Frigul i se strecurase deja pe sub hanorac în cei câţiva paşi pe care trebuise să-i facă, ieşind din clădirea în care locuia, ca să ajungă la uşiţa verde, vopsită neuniform, a subsolului. Cu un scârţâit prelung, ca o văicăreală de babă, aceasta se deschise, lăsând lumina şi întunericul să se încaiere în uşa beciului. Pipăi după întrerupător. Îi găsi colţul ciobit. Apăsă. Ahhh, tot n-au schimbat becul. Ce nu-mi place întunericul ăsta! Chiar, oare de unde o veni frica asta de întuneric? Amintiri din burta maică-mii? Of, of, e suficient să mi se fluture pe sub nas posibilitatea pierderii unui simţ şi mă ia cu tremurici. Înaintă, atentă la fiecare pas. Ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău... În timp ce îşi înfofolea mintea în mantra asta care, sincer, nu-i prea ţinea de cald, se tot îndepărta de gura de lumină a uşii, simţind cum corpul îi e înfăşurat în întuneric, ca un bolnav bandajat din cap până în picioare. Doar că bolnavilor nu li se acoperă ochii, iar în cazul ei tocmai cu asta se începuse.

Offf, de ce nu m-oi fi gândit să iau o lanternă? De ce, de ce? se certa, bâjbâind prin întuneric. Dar ştia drumul pe de rost, nu era prima oară când cobora la subsol după un borcan cu murături. Aici trebuie să fie uşa boxei noastre. Uşa grena. O pipăi puţin, curioasă cum se simte culoarea grena, apoi căută lacătul. Prudentă, mai făcu un pas mic. Dar piciorul se încăpăţână să nu mai ajungă pe pământ. Simţi ceva sub el. Ca un sac de cartofi. Dar nu putea fi un sac de cartofi, era prea moale. Părea un... un corp. Continuă să pipăie cu piciorul. Apoi cu mâinile. Chiar era un corp. Părea cald. Călduţ.

Îngheţă de frică. Aproape că îşi putea auzi clipitul. Simţi că i se pune un nod în gât. Vedea deja titlurile din ziarele de a doua zi. Cadavrul din faţa uşii grena, Moartea miroase a varză murată, Crima din Cercului 19. Încercă să se ridice şi reuşi. Încercă să se mişte, dar nu reuşi. Nici să ţipe. Nici să respire. Dar leşinatul îi ieşi de minune.

Se trezi cu greu, ca dintr-un vis frumos. Din păcate, însă, nimeri într-un vis nu tocmai frumos. Era tot ambalată în întuneric, cotul drept îi zvâcnea dureros, şi era călare pe ceea ce părea un cadavru proaspăt, călduţ încă. Cadavrul mirosea a naftalină şi a aftershave rusesc. Mai mult decât atât, părea să se mişte. Ba nu, chiar se mişca, horcăind uşor. După câteva pleoscăituri, întrerupte de gemete şi de un fel de înjurătură scăpată printre dinţi, cadavrul se ridică într-o rână, făcând-o pe Amanda să se rostogolească de pe el. Ocazie cu care se lovi din nou la cotul deja zdrelit.
- Ahhh!
- Aaaaoleooo!

Vocea cadavrului era inconfundabilă. Se auziră câteva fojgăituri, apoi, clic!, o lumină puternică o făcu pe Amanda să închidă instinctiv ochii, scufundându-se din nou în întuneric. Dar de data asta, măcar era un întuneric bun, liniştitor. Întunericul cunoaşterii.
- Pfiu! Dumneavoastră eraţi.
- Eu, eu.
- Mda. Ce să zic? Aveţi o voce destul de cunoscută pentru un cadavru. Puteţi da lanterna la o parte, dacă sunteţi drăguţ?

Fasciculul de lumină fu îndreptat spre tavan. Fostul cadavru se opinti şi se ridică în picioare. Amanda se ridică şi ea. Cotul îi zvâcnea în continuare. Creierul parcă îi era scufundat într-un pahar cu lapte. Dar cum o fi ajuns acolo domnu' Messerschmitt? Hm. Poate c-a băut aftershave-ul ăla, în loc să se dea cu el pe faţă?
- Acum îmi puteţi spune care-i treaba? Mai aveam un pic şi pierdeam contactul cu baza, cum s-ar spune.

Vecinul Amandei de la etajul unu, domnul Messerschmitt, care în realitate se numea cu totul altfel, era soţul doamnei Galileo, care în realitate se numea şi ea cu totul altfel. Dar aşa le spunea Amanda. De fapt, Amanda le spunea tuturor cu totul altfel decât se numeau. Aşadar, domnul Messerschmitt fusese pilot de vânătoare în Al Doilea Război Mondial pe un avion, n-aţi ghicit, IAR-80 (dar Amandei îi plăcea mai mult cum suna Messerschmitt), încheind războiul cu patruzeci şi şapte de victorii şi, aşa cum se vede, în viaţă. Îi zâmbi Amandei.
- Tu nu prea semeni cu părinţii tăi. Ai umor.

Amanda se încruntă.
- Amuzant, dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea.

Însă domnul Messerschmitt abia îşi încălzise motoarele.
- Câţi ani ziceai că ai?
- Doisprezece ani, două luni, o zi, patruzeci de minute... Vreţi să vă zic şi secundele?
- He, he! Pari o fetiţă dezgheţată, dar tot nu cred...
- Când nu dau peste cadavre, pe întuneric, sunt chiar super dezgheţată, să ştiţi.
- He, he...
- Şi tot nu mi-aţi răspuns la întrebare.
- Oricât de isteaţă ai fi tu, nu cred că ştii termenul. Sunt narcoleptic. Adică sufăr de...
- Boala somnului. Mhm, ştiu ce înseamnă. Dar cum de mi-o fi scăpat?

Deşi ultima partea a întrebării avea un conţinut retoric ridicat, se părea că bătrânul nu citea etichetele de pe întrebări, aşa că îi răspunse:
- Ei, ce să-i faci, pe unii îi loveşte incontinenţa la bătrâneţe, pe mine m-a lovit narcolepsia. Dar şi asta tot o incontinenţă e, doar că a somnului. Pic, pic, pic, îţi scapă câte un pui de somn pe unde te aştepţi mai puţin. În ultima vreme am ajuns să... offf!

Amanda simţi nevoia să depresurizeze conversaţia.
- Îmi faceţi un pic de lumină, să iau borcanul cu murături pentru care am leşinat?

Domnul Messerschmitt îndreptă lanterna către ea.
- Mda... E o boală grea şi amuzantă, continuă bătrânul.
- Amuzantă?

Amanda se întoarse spre lumina lanternei.
- Adică vă distrează să speriaţi până la leşin fete de doişpe ani?
- Nu, sigur că nu! Dar când se pune nevastă-mea pe vorbit, un pui de somn, fie şi neprogramat, e o adevărată mană cerească. Săptămâna trecută, când am avut prima criză mai gravă, am aţipit în caruselul din Tineretului, domnul de acolo a fost drăguţ şi m-a lăsat să mă dau trei ture. În schimb, ieri am mers cu trei sute unşpele până la capăt şi m-am întors pe jos. Cel mai rău e că nu ştiu când o să mă apuce - la un botez, la întâlnirea de cincizeci de ani de la terminarea liceului, la coadă la Administraţia Financiară...
- La subsol.
- Aham. Uite că şi la subsol. Pur şi simplu, cad. Intru în cataplexie, aşa îi zice. Am câteva secunde în care sunt conştient, dar nu pot mişca nimic, şi apoi tzzzt! Închiderea programului.
- Ţineţi un pic mai aproape, să nimeresc aici.

Raza de lumină se apropie, mângâind degetele fetei. Amanda îmbrăţişă borcanul cu amândouă mâinile, apoi împreună, cu paşi mărunţi, ieşiră toţi trei la lumină.
- Cred că îţi datorez scuzele mele, domnişoară, rosti bătrânul.

Copila îi zâmbi. Tonul acestuia ar fi meritat chiar şi o reverenţă, dar Amanda lipsise de la cursul de reverenţe cu un borcan de murături în braţe, aşa că se îndreptară spre intrarea în bloc, remarcând că, în jurul lor, vântul şi tovarăşii lui torţionari continuau nemiloasa execuţie. Frunză după frunză după frunză după frunză cădeau sub rafalele de vânt în uriaşa groapă comună a străzii. Intrară amândoi în scară grăbiţi, de teamă să nu fie mitraliaţi şi ei. Domnul Messerschmitt ştia ce înseamnă războiul. Luptase cu duşmani mult mai înfricoşători decât vântul, mult mai tăioşi decât frigul. Amanda îl privi pe bătrân cu respect. Îl plăcuse dintotdeauna, dar această întâlnire i-l făcuse şi mai simpatic. Narcolepsie... Acum, că-i trecuse sperietura, chiar era amuzant.
- N-aveţi de ce. Doar nu e vina dumneavoastră!

În chip de răspuns, domnul Messerschmitt zâmbi, clipind un pic mai lung. Un pic cam prea lung, îşi zise Amanda.
- La revedere!

Pe de o parte de frică să nu fie martora unui nou episod de narcolepsie, pe de altă parte pentru că plecase cam de multişor de-acasă, o zbughi în sus pe scări. Câţiva stropi de saramură evadară din borcan şi i se furişară pe degete, apoi pe dosul palmei, gata să intre pe Canalul Mânecii, dar Amanda, de obicei atât de atentă la toate, nu simţi. Era preocupată de observaţia făcută de domnul Messerschmitt, care i se înfipsese ca o săgeată de darts în miezul roşu al sufletului.

*
Ajunsă în camera ei, schiţă în jurnalul de benzi desenate soarele, vântul şi frigul ca pe nişte inchizitori din Evul Mediu. Aceştia supun un pâlc de tei unei torturi straşnice. În următorul cadru, copacii încearcă să-şi acopere goliciunea cu crengile, dar vântul îi biciuieşte fără milă, în timp ce frigul îi imobilizează în cele mai expuse poziţii. Totul, sub privirile reci, scârbite ale soarelui. Apoi copacii dezgoliţi de frunze, scheletici, stau trişti în mijlocul unei câmpii. Şi când totul pare pierdut, de nicăieri, apare domnul Messerschmitt la manşa unui avion cu acelaşi nume. Elicea ridică frunzele în aer şi le aşază la loc, în pomi. Copacii au din nou toate frunzele galbene. Apoi avionul lasă o dâră verde care vopseşte frunzele. Cadru final cu vântul şi frigul dispărând, cu umerii căzuţi, într-un asfinţit cald al unui soare reabilitat. Într-un colţ, domnul Messerschmitt, cu ochelarii de pilot pe cap, face cu ochiul către cameră.


În acea zi de vineri, la masa de prânz au avut mâncare de mazăre, iar la cină - spaghete carbonara, dar pentru Amanda toate au avut acelaşi gust. Gustul amar al incertitudinii. Când nu ţi-e clar dacă e marţi sau joi, poate zâmbeşti încurcat. Când eşti luat drept angajat al unui supermarket doar pentru că ai un tricou în culorile logoului, poate fi amuzant. Când nu ştii dacă Moş Crăciun există sau nu, măcar te bucuri de cadouri. Dar când nu eşti sigur că părinţii tăi chiar sunt părinţii tăi, viaţa devine o cutie cu ciocolată foarte, foarte amară.

Lăsaţi-vă răsfăţată de gustul deosebit de rafinat al băuturii noastre cu extract de fiere. Oferiţi-le simţurilor dumneavoastră o nesfârşită senzaţie de vomă, care va face dintr-o zi obişnuită un calvar! În timp ce compunea textul reclamei, vizualiza cum laptele, cacaua şi fierea cea verzuie se amestecă într-un beauty shot, transformându-se într-o materie maronie, murdară. Încheie reclama cu semnătura de brand: Viaţa. Gustul oribil cu care te vei obişnui.

Epuizată, îşi dădu drumul să cadă pe spate, în pat. Deasupra, pe tavan, reconfortant de real, era Santandré. Locul din cameră în care îşi odihnise privirile în atâtea şi atâtea momente dificile. Amanda şi crăpătura din tavan, pe care n-avea cum să o cheme Santandré, dar aşa îi spunea ea, se ştiau de mici, crescuseră împreună, aşa că a fost destul de firesc să îi dea un nume. Santandré. N-avea idee unde îl auzise, dar îi rămăsese în cap. Mult mai târziu aflase că stâlcise numele unei bănci de prin Spania. Ei doar îi plăcuse cum suna - San-tan-dré. În această falie uriaşă a lumii acarienilor alesese Amanda să-şi depoziteze zeci de gânduri, de observaţii, de emoţii cărora altfel nu le-ar fi dat glas. Tot acolo îşi aduna supărările, frustrările, nervii. Şi întrebările, chinuitoarele întrebări fără răspuns, tot acolo le ţinea.

Cu timpul, Santandré devenise un fel de psihoterapeut al Amandei. Ea se întindea pe spate şi, cu ochii la cerul tavanului, se punea pe povestit câte-n lună şi-n stele - cu voce tare. Crăpătura o asculta cu cea mai mare atenţie, într-o linişte desăvârşită. Cuvintele, dar mai ales tăcerile Amandei, reflectate de marginile crăpăturii, se întorceau la ea cu un nou sens. Dar adevărul e că, la fel ca la psihoterapie, Amanda nu se simţea neapărat mai bine la finalul fiecărei şedinţe. Erau zile când îşi încheia monologul în faţa crăpăturii chiar mai încărcată decât la început. Dar acum era la începutul unei astfel de şedinţe. Oftă adânc şi îşi proiectă cuvintele către tavan. Aproape că ţipa.
- De ce, de ce sunt atât de diferită de ai mei?! De ce avem atât de puţine în comun?! De ce nu mă înţeleg?!

Simţind că îi dau lacrimile, se regrupă rapid în spatele unei tufe de sarcasm.
- Faptul că avem câte doi ochi, un nas, două urechi, o gură - astea sunt indicii că am aparţine aceleiaşi specii. E bine, e un început. La câtă înţelegere îmi oferă, ar trebui să zic mersi că n-au blană, solzi sau pene. Sau că eu n-am blană, solzi sau pene. De la Olive n-am luat nici măcar o geană, darămite o genă, iar cu Ascii, ei bine, poate semăn vag la conformaţia corpului.
(Olive şi Ascii erau părinţii ei şi în realitate se numeau cu totul altfel, dar aşa le spunea Amanda.)
- Cu toate astea, continuă ea, când te întreabă cineva "Şi, cu cine semeni? Cu mami sau cu tati?", dacă tot ce poţi răspunde e "Cu tati, vag, la conformaţie", parcă nu e exact ce ţi-ai dori.

Santandré îi răspunse printr-o tăcere plină de înţelesuri.
- Sunt foarte tristă, Santandré. Mă uit la ei şi nu înţeleg nimic. Pentru că nici ei nu înţeleg nimic. Olive (care îşi primise numele după personajul din desenele animate cu Popeye, la care se tot uitase Amanda când era mică) e o slăbănoagă melancolică, a cărei adevărată profesie este tristeţea. De fapt, nu e tristă cu normă întreagă. Jumătate din timp se ocupă cu inventarierea bolilor care îi devorează ba sinusurile, ba lamele unghiale, ba scalpul. În puţinul timp care îi rămâne, le predă franceza unor copii a căror singură menire pare a fi să-i provoace noi boli prin toate relele pe care le fac.

Oftă iarăşi.
- Despre Ascii ce să zic? E un tip care stă în banca lui, tăcut şi destul de simpluţ. Are un fel codat de a comunica, dar e uşor de descifrat, chiar şi pentru un copil de doişpe ani. Când nu stă cu ochii în ecranul unui telefon sau al unui computer, înseamnă că e de partea cealaltă a lui, reparându-l. Dar poţi să construieşti o relaţie cu cineva care vorbeşte la fel de mult ca un cod de bare? Doi oameni trişti. Iar între ei... A fost vreodată ceva între ei? Ah, da. Se pare că da. Eu. Ar fi trebuit să fiu eu. Şi eu. Măcar eu. Poate eu. Dar cum să fi apărut eu, dacă ei nu au un univers comun? Olive are o nesfârşită nevoie de protecţie şi l-a confundat pe Ascii cu un antivirus. Dar el e doar un biet depanator de hardware. Aşa că nu îi mai asigură de mult timp nimic. "Trial version-ul dumneavoastră a expirat." Mă rog, poate că îi oferă o oarecare siguranţă financiară. Iar Olive nu-i poate răspunde nevoii lui de afecţiune, ceva mai vizibilă din spaţiu decât piramidele din Giza. Are unghiile prea lungi. Şi nici uşa la frigider nu cred că i-o mai deschide, ca să zic aşa.

Amanda ştia că era răutăcioasă, dar îi plăcea atât de mult să se dea în leagănul ăsta al răutăţii, ah, ce-i mai plăcea! Se simţea bine în el, chiar dacă era un leagăn al gândurilor negative, un leagăn al urii, care, în loc să-l liniştească pe cel legănat, îl agita, alimentându-i neliniştile. Se simţea aşa de bine, că nu se mai putea opri. Ca un copil nelegănat suficient, care prinde un leagăn liber în parc şi nu se mai dă jos din el.
- Iar eu, continuă Amanda să se legene, eu sunt un copil de doişpe ani care nu mai are de mult doişpe ani. Am un metru şi cincizeci şi şase de centimetri, două codiţe, nasul un pic în vânt şi nimic în comun cu părinţii mei. Nimic. Sunt inteligentă, precoce în multe privinţe, comunicativă, cinică, sănătoasă, urăsc franceza, nu stau toată ziua cu ochii în telefon. Şi am şi umor! Sunt o persoană cât se poate de în regulă. Mă rog, poate sunt un pic prea conştientă de mine. Şi sunt încăpăţânată. Şi am în mine toată ura asta! Şi o sută optzeci şi nouă de pistrui. Iar ei n-au niciunul. Şi pata asta trandafirie de pe obraz. Iar ei au obrazul gros şi nicio pată. Şi mai am câteva puncte slabe. Unul e sub aripă, fix unde m-a lovit azi domnu' Messerschmitt când a remarcat, în treacăt şi atât de sincer, că nu semăn deloc cu ai mei. Hm... Văd că domnu' aviator are un procentaj bun chiar şi la pensie. Am fuzelajul zdrenţe, Santandré. Zi-mi, unde e intersecţia? Unde sunt cromozomii lor X şi Y? Că mi se pare că ai mei sunt Z.

Oftă din nou. De data asta, atât de adânc încât un sertar de la birou se închise.
- Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare că alunec mai departe şi mai departe, într-o altă dimensiune. Ceea ce credeam că e o stea, Steaua mea Polară, este de fapt o gaură neagră care mă trage spre ea, mă trage şi mă tot trage, cu o forţă irezistibilă. Şi alunec în ea, un pic curioasă de locul în care o să ajung, foarte înspăimântată de ce aş putea afla la capătul drumului. Dar sunt deja într-un fel de tunel şi nu mă pot opri, aşa cum nu te poţi întoarce odată ce ai pornit în jos pe tobogan. Şi mi-e frică de locul în care aş putea ajunge. Nu, nu sunt nebună. Nu. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine şi o să aflu adevărul. La capătul acestui tunel voi afla Adevărul.

Se opri, surprinsă de forţa cu care răzbătuse la suprafaţă concluzia asta, de undeva din adâncul ei. Era pentru prima oară când înţelesese că întrebările astea chinuitoare ar putea avea un răspuns, că trebuie, de fapt, să aibă un răspuns şi că ea ar putea să îl afle. Până atunci se simţise fie prea copil (deşi se grăbise atât de tare să devină adult, încât în multe privinţe nu mai era deloc copil), fie prea singură (deşi lucrul ăsta nu o speria), fie prea neajutorată (deşi nici pe Hercule Poirot, preferatul ei, nu îl ajuta nimeni). Parcă avusese nevoie doar de un mic brânci din exterior pentru a putea formula întrebarea care o bântuia de multă vreme: Olive şi Ascii sunt sau nu părinţii mei? Iar domnul Messerschmitt, într-un fel cu totul şi cu totul nevinovat, fusese cel care o îmbrâncise pe acest drum. Sunt sau nu sunt? Asta era întrebarea. Avea, în sfârşit, o întrebare bună. Acum îi mai trebuia răspunsul. Uite uşa, caută cheia! Iar cheia nu putea fi decât Adevărul. Ochii i se înfipseră în fulgerul întunecat al crăpăturii care despica cerul tavanului.
- Santandré, trebuie să aflu Adevărul! Adevărul cu A mare. Adevărul este singurul lucru care mă poate linişti.

Se ridică din pat şi se duse la oglindă. Se dezbrăcă de toate hainele şi, înainte de orice, îşi privi cu un ochi critic corpul gol. Avea capul rotund, poate chiar prea rotund, gâtul cam scurt, umerii erau destul de solizi, ca de înotătoare (deşi nu se prea pricepea să înoate), cele două tufe de păr de la subraţ îi umpleau deja axilele, unduindu-se ca algele pe fundul mării la cea mai mică mişcare, sânii prinseseră contur de ceva vreme, obligând-o să poarte bustieră, talie nu prea avea, nu era în niciun caz slăbuţă, dar nici nu prea era prietenă cu sportul, cele câteva fire de păr pubian se ondulau stingher pe perniţa albă a pubisului, ca nişte protestatari care sosiseră în piaţa oraşului cu câteva ore înainte de manifestaţie, în schimb, pe restul corpului armate de păr negricios ameninţau să ocupe zone importante şi foarte vizibile, cum ar fi picioarele, apropo de picioare - nu erau neapărat scurte, ci cam butucănoase, erau lipsite de fineţe în zona gleznelor, de parcă fusese asamblată în timpul unui campionat mondial, iar cei de pe linia de montaj fuseseră preocupaţi mai mult de meciurile de la televizor, decât de finisarea gleznelor ei. Şi avea şi platfus!

Dar măcar avea pe obraz, sub ochiul stâng, această pată rozalie, a cărei formă nu putea fi decât cea a unui tărâm necunoscut, care se mai colora când şi când, în anumite momente, iar pata asta era fărâma ei de feminitate, mica ei victorie în faţa nesuferitei pubertăţi... În fine, nu de asta venise la oglindă. Atinse cu mâna prima carte din teancul de lângă ea şi îşi aranjă câteva fire de păr rebele de pe frunte.
- Jur cu inima deschisă, cu trupul gol şi cu mâna pe Micul Prinţ că nu mă voi opri până când nu voi afla Adevărul Adevărat.

Simţindu-se privită din oglindă de cineva un pic nedumerit, completă:
- Adevărul Adevărat despre mine şi despre părinţii mei. De ce nu mă înţeleg. De ce nu semănăm deloc.

Continuă să se privească în ochi. În oglindă.
- Vreau să ştiu dacă am fost răpită, adoptată sau schimbată la naştere. Oricare ar fi Adevărul, vreau să-l ştiu. Chiar dacă sunt făcută în vreo eprubetă, prin cine ştie ce laborator clandestin. Nu râde, că nu e o glumă. Vreau să ştiu cine sunt părinţii mei.

Îşi luă mâna de pe coperta Micului Prinţ. Supracoperta i se lipi de palma umedă. Niciodată nu-i plăcuseră cărţile cu supracopertă.

Cuvintele de mai devreme îi veniseră pur şi simplu în minte, nu le pregătise nicicum. O luaseră până şi pe ea prin surprindere. Chiar, dacă adevăratul meu nume este X Æ A-12? Sau Rosalina Garcia de la Santa Cruz de Arroyo? Dacă sunt condiţionată de vrăjitoarele Bene Gesserit? Dacă sunt manipulată genetic? Gândul o înfioră. Un amestec de nelinişte nedefinită, frică profundă şi amuzament. Follow me for more genetic cocktail recipes.

Îşi privi în oglindă cei o sută optzeci şi nouă de pistrui. Atinse câţiva dintre ei cu dosul palmei. Să fie pistruii ăştia o eroare de laborator? Oare un hispano-american îmi transcrie gândurile chiar acum într-o cămăruţă de prin Carolina de Nord?
- Amandaaaa! Amandaaaa!

Asemenea unor gloanţe dum-dum, ţipetele lui Olive trecură prin uşă, explodând în mii de bucăţi abia când trecură de timpanul Amandei.

Tresări. Se uită către copila din oglindă şi se strâmbă la ea, imaginându-şi că de fapt se strâmba la Olive. Apoi încă o dată. Nu îi plăcea deloc timbrul vocii acesteia, tonul pe care îl folosea şi faptul în sine că ţipa. Şi nu îi plăcea de Olive.

Probabil se întâmplase ceva ieşit din comun. Nu era ora mesei, nici nu se ştia cu musca pe căciulă - avea mereu grijă să limiteze orice putea degenera într-o interacţiune cu părinţii. Hmmm... ce putea fi?

De la ea din cameră până în uşa livingului era un hol lung cât un tunel spre o altă dimensiune. Motiv pentru care Amanda îi spunea Tunelul către Cealaltă Dimensiune. Se opri în uşa celeilalte dimensiuni, privind dezgustată o imagine pe care o ştia mult prea bine. Venită din camera ei, din dimensiunea ei, scena asta domestică emana o tristeţe care îi aducea aminte de o grădină zoologică. Ascii butona ceva pe laptop, iar Olive se uita la un serial prost. În afara tastelor bătute cu rapiditate şi a replicilor din film, niciun zgomot. Ba da, mai era biblioteca - gemea de cărţi proaste.
- Amandaaaa! răcni din nou Olive.
- Da, răspunse Amanda simplu, aproape şoptit, de la un metru de ea.

Asta era una dintre micile ei satisfacţii - să se strecoare fără zgomot prin casă şi să îi sperie prin simpla prezenţă. Era un moment pe care îl savura în interiorul ei, ca pe o îngheţată cu căpşune.
- Dumnezeule mare, tu chiar vrei să mă omori? Nu mai face chestia asta. Era să-mi sară inima din piept. Şi acum nu se mai linişteşte. Ia uite cum bate!

Olive îşi ţinea mâna pe piept şi respira greu. Uşor teatral, ca de obicei. Impasibilă, Amanda zâmbea în interior şi îşi lingea tacticos îngheţata cu căpşune.
- Tu nu spui nimic? se întoarse Olive spre Ascii, nemaiştiind ce să reproşeze şi cui.

Ascii ridică distrat capul către cele două.
- Mâine vine unchi-tu.

Apoi reveni la butonat.
- Nu te bucuri? sări Olive.

Ba da, dar între veste şi întrebare au trecut 0,0003 secunde, îi răspunse Amanda în gând. Zâmbi forţat şi răspunse cu voce tare:
- Yay.

Sec. Apoi se întoarse pe călcâie şi plecă.

Din spate mai veni un "Vreau să-ţi faci ordine în cameră", care i se înfipse într-un omoplat, dar nu mai conta. În sinea ei, se bucura chiar foarte mult. Dincolo de blocajul ăsta emoţional pe care îl avea în faţa lui Olive şi a lui Ascii, se bucura din toată inima. Unchiul ei era un om cu suflet bun, deschis la minte, cu care simţea că poate sta de vorbă. Erau foarte apropiaţi, cu toate că se vedeau rar. Lui chiar îi putea spune ce gândea. Şi era foarte posibil ca el să ştie Adevărul. Iar dacă nu ştia Adevărul, poate ştia adevărul. Sau măcar putea s-o ajute cumva. Sosirea lui pica la fix.