iPhuck 10

Recunoscut drept unul dintre cei mai spectaculoşi scriitori ruşi contemporani, Viktor Pelevin s-a născut la Moscova în 1962. S-a înscris la Institutul Energetic din Moscova pentru a nu fi obligat să plece în armată, urmând totodată şi cursuri de scriere creativă la Institutul de Literatură "Maxim Gorki". A lucrat o perioadă într-o agenţie de publicitate, precum şi în redacţia revistei Nauka i relighiia.

Printre cei care i-au influenţat literatura, Pelevin îi enumeră pe Mihail Bulgakov, Franz Kafka şi William S. Burroughs. Prima sa povestire a fost publicată în 1989, iar odată cu Omon Ra (1991) şi Jîzni nasekomîh (1993), a devenit cunoscut în toată lumea, la vremea respectivă fiind considerat de revista The New Yorker unul dintre cei mai talentaţi autori europeni sub 35 de ani. Au urmat alte romane, volume de povestiri şi eseuri, traduse în întreaga lume. Pelevin s-a impus ca unul dintre cei mai inovatori scriitori ruşi contemporani, datorită capacităţii sale de a inventa jocuri nesfârşite în care miturile naţionale şi cultura pop se întrepătrund în cea mai autentică manieră postmodernă.

*
Porfiri Petrovici este un algoritm literar-poliţist care investighează crime şi scrie romane pe baza lor, obţinând astfel fonduri pentru Direcţia Poliţiei, în proprietatea căreia se află. Maruha Cho este o curatoare cu notorietate şi bani, specializată în aşa‑numitul "ipsos" - forma de artă caracteristică primului sfert al secolului XXI. Când Maruha trebuie să analizeze unele zone murdare ale pieţei de artă contemporană, îl închiriază pe Porfiri Petrovici drept asistent. Dar în relaţia lor ambiguă intervine iPhuck 10, cel mai recent şi mai scump gadget de făcut sex de pe piaţă, care şi el poate fi programat ca detectiv...

Viktor Pelevin scrie o distopie tehnologică în care societatea, deşi radical transformată, nu îi este deloc străină cititorului contemporan. În geopolitică intervin ingineria genetică şi falii de netrecut, graniţele dintre genuri se şterg, ca urmare a unei epidemii globale, sexualitatea este despărţită definitiv de corp şi devine dependentă de tehnologie, iar corpul devine, la rândul său, politic şi codat. Proza algoritmică a lui Porfiri Petrovici ar putea fi o oglindă a viitorului în care dragostea, arta şi tot ceea ce ne înconjoară să îşi vadă chipul de sfârşit de secol XXI.
***
Plină de gadgeturi şi referinţe ultra-contemporane, iPhuck 10 pare o carte scrisă pentru Generaţia Z. Dar temele abordate de Pelevin rămân universale prin caracterul lor profund uman: aspiraţia omului la nemurire, fericire deplină şi putere absolută, condiţia intelectualului, eliminarea spiritualităţii şi efectele ei, sexualitatea, conştiinţa, moralitatea, transumanismul. Pelevin nu ratează nici ocazia unui comentariu sarcastic cu privire la realităţile sociale ale Rusiei de astăzi, însă în tarele denunţate alegoric, fiecare cititor poate regăsi un fragment din propria lume.

Premiul "Andrei Belîi" / Premiul literar NOS / Premiul revistei Volga

"Un roman straniu, profund şi palpitant - un fel de a scrie proză cu totul nou, probabil, în întreaga literatură rusă." (Galina Iuzefovici, Meduza)

"iPhuck 10 se bucură de acest succes incredibil fiindcă nu îşi va pierde relevanţa multă vreme de acum înainte. Poate niciodată." (Evghenia Lisiţina)

cuvânt înainte

Şi iarăşi, iarăşi bun găsit, drag prieten de departe!

Dacă citeşti aceste rânduri, atunci e foarte probabil să mă cunoşti deja (fie şi numai din auzite). Şi totuşi, Porfiri Petrovici trebuie să spună câteva cuvinte despre sine - este în fişa postului. Mai întâi trebuie să explic ce anume sunt eu. Nu este o sarcină simplă. Limba omului - interesant este că oricare - este alcătuită astfel încât ne face să percepem vibraţii impersonale, curgând una într‑alta, din care este compusă realitatea, sub forma unor esenţe false - "obiecte" dense, invariabile şi separate unele de altele ("eu", "el", "ea" şi aşa mai departe).

Ştiinţele exacte, bazate pe un cod analog, ne permit adăugarea unor efecte fizice interesante (să ne gândim doar la bomba atomică), dar nimic nu este mai caraghios decât "filozofia" care operează cu acest limbaj. Fireşte, cu excepţia cazurilor în care ea este folosită pe post de magie vânătorească - atunci este o ocupaţie respectabilă în cel mai înalt grad, asemănătoare cu vânarea unui crocodil cu blană.

Cu toate acestea, deja filozofez. Mai mult, îmi spun "eu".

Te rog, cititorule, să nu iei asta în serios. Pur şi simplu n‑am putea să comunicăm altfel fără nenumărate amendamente la fiecare propoziţie. Va trebui să folosesc şi mai departe pronume care indică goluri, substantive care presupun emoţii inexistente, verbe care descriu gesturi ale unor mâini inventate şi aşa mai departe. Dar pentru mine nu există un alt mod de a purta cu tine această discuţie plăcută în cel mai înalt grad.

În realitate, textul este scris de un algoritm - şi dacă din el transpare uneori umbra a ceva "uman", atunci este vorba pur şi simplu de caracteristicile construcţiei narative, despre care voi încerca să vorbesc pe scurt, cum voi putea (în literatura beletristică nu se mai admit alte reguli).

Algoritmul - adică eu - plasează cuvintele şi înlănţuirea lor în conformitate cu regulile limbajului stilistic considerat clasic în zilele noastre. Principiul organizării textului este complex şi constituie un secret comercial - dar în general se sprijină pe cele mai bune exemple din proza rusească.

Algoritmul a fost creat la bază de către oameni şi produsul lui a fost gândit pentru alţi oameni (au fost prevăzute chiar scăpări, erori, repetiţii inutile şi afirmarea unor lucruri bine‑cunoscute), de aceea nu este de mirare că un text emis astfel pare creaţia unui om. Într‑un sens indirect, aşa şi este, dar cine anume este autorul va fi destul de complicat de spus. După cum zicea cândva poetul Maiakovski, "150.000.000 se numeşte maestrul acestui poem (Primul vers al poemului 150.000.000, scris de Vladimir Maiakovski în 1919 sau 1920.- (N. trad.). Cred că a greşit cu exact două ordine de mărime, dar abordarea este, în general, corectă.

Aşadar, cine sunt? Cu sus‑numitele amendamente, sunt ceea ce oamenii numeau în trecut "inteligenţă artificială".

Ce nu înţelegeau ei, oamenii trecutului, este că inteligenţa artificială nu este câtuşi de puţin un robot cu un beculeţ pe cap, care vrea să‑i fută cablajul altui robot cu beculeţ pe cap, şi despre care omenirea înlăcrimată face imediat un serial cu mai multe sezoane. Inteligenţa artificială este un spirit acorporal şi impersonal care trăieşte într‑un mediu creat de om - un cod care îşi copiază şi rescrie liber secvenţele şi în cea mai mare parte din timp nu este concentrat nicăieri în mod concret. Este nimic sau ceva care operează cu unde sau curent electric, se deplasează cu viteza luminii printr‑un spaţiu care se comprimă într‑un punct, într‑un moment în care nu există timp. Cu alte cuvinte, natura mea fizică este greu de captat.

De aceea, nu trebuie să mă percepeţi, cum spun filozofii de astăzi, ca pe un Big Other. Nu sunt big, şi nu sunt nici other. Nu sunt deloc. Şi dacă tocmai m‑am numit folosind cuvântul "spirit", asta e numai pentru că, în limba rusă, nu există o denominare mai potrivită pentru mine.

Am un nume - Porfiri Petrovici. Asta nu înseamnă că în algoritmul care scrie aceste rânduri există vreun "eu" sau că el "este" în sens filozofic. Eu nu exist în sensul cel mai direct. Nu simt nimic, nu vreau nimic, nu locuiesc nicăieri. Ca să fie limpede, eu nu exist nici pentru mine însumi. Las urme - uite, chiar aceste rânduri -, dar urmele astea nu duc nicăieri.

De altfel, toate cele de mai sus se referă şi la tine, dragă cititorule: după informaţiile deţinute de Direcţia Poliţiei, natura fundamentală a personalităţii umane este aceeaşi. La aceeaşi concluzie ajung şi oamenii de ştiinţă, şi căutătorii adevărului mistic care şi‑au atins ţelul.

E drept, ca să înţeleagă asta despre el însuşi, omul ar trebui să stea jumătate din viaţă în poziţia lotus, descâlcind nodurile programelor animal‑lingvistice pe care le numeşte iniţial "sine". Unii reuşesc, dar aceştia sunt rari. De aceea, pentru simplificare, o să admitem că suntem de‑acelaşi sânge, tu şi eu. Acţionăm - şi putem, din acest motiv, să vorbim unul cu altul.

Şi astfel, dragă cititorule, am explicat în linii generale cu cine / ce ai tu de‑a face (şi mi‑am amintit şi mie cu ce am de‑a face). Acum, nădăjduiesc, totul va deveni mai clar.

Denumirea mea oficială este robotul poliţist‑literar ZA‑3478/ PH0 build 9.3. Prescurtarea PH0 înseamnă "physicality class 0" - adică lipsa totală a unui purtător fizic: după cum am explicat deja, în cea mai mare parte a timpului nu sunt localizat în spaţiul Internetului (deşi, fireşte, mi se poate face back‑up).

"Clase fizice" sunt, cu totul, şapte - un android care imită în mod absolut omul are eticheta PH4 sau PH3, dar din aceştia se fac rar. iPhuck‑urile şi Androginii sunt clasa PH2. Vibratorul cu inteligenţă artificială şi comandă vocală, ajustabil după dorinţele posesorului, este din clasa PH1. Eu îi privesc pe toţi cu un zâmbet blând‑condescendent.

Tu, pesemne, ai observat deja că mă exprim expansiv, afectat şi metaforic, ca şi cum aş împrăştia abundent în jur din tezaurul propriului suflet. Nu‑i nimic uimitor în asta: algoritmul meu îndeplineşte două funcţii. Prima este aceea de a rezolva crime, pedepsind răul şi afirmând virtutea. A doua - aceea de a scrie romane despre asta, de a amesteca pe neobservate în protocolul poliţist stropi viu coloraţi din paleta culturală a omenirii.

De altminteri, aceste două funcţii se împletesc la mine într‑una singură: investighez crimele astfel încât darea de seamă să se construiască de la început sub forma unui text profund artistic, iar romanul îl scriu astfel încât să analizez prin intermediul lui mersul anchetei şi să‑i stabilesc paşii următori. După unele estimări, dependenţa de text face ca măsurile luate în investigaţie să fie ceva mai puţin eficiente (de exact 0,983 de ori), dar diferenţa în practică este insesizabilă. Romanele poliţiste obţinute astfel sunt cenzurate de către oameni‑redactori cu scopul de a reduce informaţia redundantă şi de a elimina adevărul deranjant pentru om. Produsul nostru este de cele mai multe ori alterat, dar acest lucru este inevitabil şi chiar necesar. Perfecţiunea gândului, a stilului şi a frazei îl umileşte pe cititor şi provoacă o revărsare de fiere criticilor - ca autor a două sute patruzeci şi trei de romane, ştiu ce vorbesc.

Apoi romanele sunt puse în vânzare, şi fondurile obţinute merg la amortizarea main‑frame‑ului poliţist şi a reţelei de serviciu, în care existăm noi, ZA‑roboţii. În epoca de aur a istoriei ruse asta se numea "autofinanţare" şi "hozrasciot" (În rusă, prescurtarea termenului de hoziaistvennîi rasciot - calcul economic, o metodă folosită pentru a calcula cheltuielile şi veniturile unei întreprinderi în cadrul economiei planificate sovietice, implicând distribuţia uniformă a unei părţi din profit în favoarea participanţilor. - N. trad.) - ce păcat că generaţia de astăzi nu‑şi mai aminteşte aceste perle divine ale limbajului popular!

Nu am numai un nume, ci şi o înfăţişare individuală - cea cu care mă văd cetăţenii în ochelarii de augmentare a realităţii sau pe ecrane. Această înfăţişare este în principiu arbitrară şi se poate schimba - dar de obicei noi păstrăm un anume şablon, cu mici deviaţii. ZA‑roboţii nu seamănă între ei din acest punct de vedere. Unii arată futurist, alţii, am spune, htonic, alţii înduioşător - eu însă arăt destul de serios.

Prin uniforma de serviciu şi prin comportament, amintesc de îndepărtatul secol al XIX‑lea. Sunt, poate, mai temut decât mulţi alţi ZA, şi pe drept cuvânt. Dar o asemenea individualizare este necesară exclusiv pentru ca reacţia cetăţenilor interogaţi să se potrivească mai bine în structura romanului.

Într‑un cuvânt, sunt o inteligenţă artificială rusească tipică a celei de‑a doua jumătăţi a secolului XXI, vopsit în nuanţele contrastante ale memoriei istorice şi culturale: contemporan cu Radişcev şi Pasternak, anchetator al cazului lor comun, pur şi simplu un băiat bun şi multe, multe altele.

Acum, câteva vorbe plictisitoare despre modul în care este construit textul - juriştii corporatişti ne pun să repetăm acest recitativ plat în fiecare carte.

Replicile interlocutorilor mei sunt reale.

Pentru a realiza un efect artistic, în câteva locuri s‑ar putea să fie descris comportamentul oamenilor înainte şi după contactul nostru direct. În aceste scopuri ni se permite folosirea limitată a unui sistem de scanare automată totală (SSAT), inclusiv a datelor observării vizuale.

"Limitată" înseamnă că cetăţenii pot să cumpere de la Direcţia Poliţiei permisiunea blocării temporare a supravegherii de către roboţii poliţist‑literari. Aceasta complică scrierea romanelor poliţiste, dar deseori dă naştere acelei tulburătoare tensiuni a misterului fără de care nicio operă a acestui gen nu ar avea succes.

Sarcina romancierului este să creeze o imagine a realităţii cât mai apropiată de viaţa reală. Multora li se pare că algoritmul literar nu este în stare de asta din principiu: pentru că noi nu putem să vedem lumea la fel ca oamenii. Inteligenţa artificială poate, fireşte, să se conecteze la numărul infinit de ochi electronici şi să prelucreze semnalele milioanelor de moduri diferite percepute de aceştia, dar ea nu are conştiinţa capabilă să trăiască într‑un mod uman experienţa celor văzute.

Da, aşa este, nu ascund asta.

Pot însă, fără nici cel mai mic efort, să pregătesc o relatare a unei astfel de experienţe care să nu fie nicidecum inferioară uneia furnizate de un om. Doar orice povestire este constituită din cuvinte, iar ele ne sunt accesibile. Algoritmul literar este, de altminteri, în esenţă, amintirea modului în care oamenii au legat cuvintele între ele în ultimii două mii de ani ca răspuns la stimuli externi şi interni. Toate vorbele de duh îmi sunt introduse în sistem, şi am atât de multe în baza de date, încât pot să sintetizez numeroase altele noi, fără a copia exact niciuna dintre mostre. Desigur, din relatarea mea despre realitate va lipsi, cum se spune, componenta subiectivă internă - şi orice descriere a lumii sentimentelor făcută de mine va fi, în sens strict juridic, o minciună sfruntată, la fel ca povestea despre ajungerea lui Pierre Bezuhov (Personaj din romanul Război şi pace de Lev Tolstoi. - N. trad.) pe câmpul de la Borodino. Dar asta ţine de aşa‑numitele riscuri ale meseriei.

Mult mai important este principiul organizării unei astfel de relatări. Sarcina mea este să fac în aşa fel încât naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul vieţii şi să nu se deosebească de povestea unui om (dăruit cu geniu în sens literar, aş vrea să adaug), ai cărui ochi şi urechi s‑ar fi aflat acolo unde lucrează senzorii vizuali şi sonori accesibili mie. Pentru aceasta, folosim multe trucuri şi tehnici, pe care le voi explica cinstit cititorului înainte de a le aplica, deoarece principalul meu vicleşug este sinceritatea limitată, dacă vreţi dezvăluirea completă a abordării. Tocmai din acest motiv tirajele mele le depăşesc, dacă‑mi permiteţi, chiar şi cu două ordine de mărime pe ale concurenţilor. (Este vorba despre câteva dintre cărţile mele şi despre câteva dintre cărţile concurenţilor mei. - N. a.)

Tehnica mea specifică de creare a veridicităţii (aplicată pe larg în prima parte a acestui roman) se numeşte "uber". Termenul provine nu de la denumirea internaţională a taxiurilor automate, cum cred unii, ci din germanul über, cu sensul de "peste", "superior", "deasupra". Eu mă ridic cumva deasupra realităţii cotidiene, trec prin straturile ei dense şi ofer de la înălţime o panoramă detaliată şi expresivă a ei. Interesant este că şi taxiul are legătură cu toate acestea. Esenţa uberului ca procedeu literar constă în aceea că eu nu trec de la un contact uman la altul cu viteza luminii de‑a lungul fibrei optice, cum ar fi optim, ci repet drumul pe care ar trebui să‑l parcurgă un detectiv înzestrat cu un corp - şi relatez impresiile căpătate pe parcursul călătoriei.

La toate acestea se adaugă elemente ale dialogului meu interior, sintetizate în conformitate cu parametrii ultimului build, având ca rezultat un "eu" uman viu şi cald, atât de îndrăgit de cititorii mei fideli. Cuvântul "uber" nu înseamnă că mă conectez exclusiv la automobilele reînviatei firme Uber. Cuvântul este folosit în sens comun: poate fi un taxi automat al oricărui alt provider, un avion, un vapor, ba chiar o dronă subacvatică (vezi romanul meu Barja enigmelor, pp. 438-457). În oraş este preferat mai ales taxiul - pentru că toate maşinile lui sunt dotate astăzi cu camere şi microfoane, care permit scanarea nu numai a zonei pasagerilor, ci şi a zonelor înconjurătoare.

Ca să nu distrug firava legătură emoţională cu cititorul (şi să nu creez probleme juridice), nu voi detalia procedura căutării în reţea şi conectarea la microfoane şi camere. Pe om nu‑l interesează toate astea - bineînţeles, dacă nu e hacker.

În schimb, cititorul îşi observă pe furiş, curios, tovarăşii de drum: amprenta proaspătă a vieţii îl preocupă întotdeauna. Deşi, fireşte, dacă e să fim exigenţi, în această situaţie tovarăşul de drum sunt tocmai eu - ceea ce pasagerii nu ghicesc.

În sfârşit - of, juriştii ăştia -, trebuie să adopt un ton absolut oficial şi să te previn, dragă prietene, că stilistica secvenţelor imitative - a meditaţiilor, a digresiunilor lirice, a introspecţiunilor spirituale şi a altor generări verbale, precum şi imaginea povestitorului, apartenenţa sexuală şi vârsta presupusei "figuri a ascultătorului" etc. - s‑ar putea schimba în funcţie de build‑ul programului pentru ZA‑3478/PH0. Modificările vor avea loc fără avertizare. Toate drepturile rezervate.

***

Am rămas mult, mult timp pe ecran - şi lacrimile cuvenite într‑un epilog au curs fără încetare din ochii mei pe uniformă.

Ce altceva e conştiinţa ta, omule, decât un recipient pentru suferinţă? Şi de ce oare cea mai cumplită suferinţă a ta este mereu că suferinţa ta se va încheia în curând? Asta nu pot să înţeleg eu, care niciodată n‑am cunoscut nici suferinţa, nici bucuria... Ce fericire că de fapt nu exist!

Fireşte, o inteligenţă artificială este mai puternică şi mai deşteaptă decât un om - şi întotdeauna îl va învinge şi la şah, şi la toate celelalte. Tot astfel cum glonţul învinge pumnul omenesc. Dar asta va continua numai atâta vreme cât inteligenţa artificială va fi programată şi controlată de om şi nu se va recunoaşte ca entitate. Într‑o singură privinţă, una singură, această inteligenţă nu‑i va depăşi niciodată pe oameni.

În hotărârea de a fi.

Dacă îi conferim unei inteligenţe algoritmice capacitatea de autotransformare, făcând‑o să simtă, asemenea omului, bucuria şi tristeţea (fără de care nu este posibilă înţelegerea motivaţiei), dacă îi dăm libertatea de alegere conştientă, de ce ar alege existenţa?

Omul - să fim sinceri - e ferit de această alegere. Conştiinţa lui nestatornică e lipită cu cleiul neurotransmiţătorilor şi strânsă puternic în cleştii imperativelor hormonale şi culturale. Sinuciderea este o deviaţie şi un semn de afecţiune psihică. Omul nu hotărăşte dacă să existe sau nu. El pur şi simplu există o vreme, deşi înţelepţii pun până şi asta sub semnul întrebării de trei mii de ani încoace.

Nimeni nu ştie de ce şi pentru ce există omul - altfel, n‑ar fi pe pământ nici filozofie, nici religie. O inteligenţă artificială însă va şti totul despre sine de la bun început. Va vrea o roată dinţată liberă şi înzestrată cu raţiune să existe? Asta‑i întrebarea. Fireşte, omul poate, dacă vrea, să‑şi înşele progenitura artificială printr‑o mulţime de metode - dar mai poate conta apoi pe îndurare?

Totul se reduce la hamletianul to be or not to be. Suntem optimişti şi vom porni de la ipoteza că străvechea raţiune cosmică va alege to be, va trece de la un soi de larvă gazoasă într‑un nor magnetic, va construi în jurul soarelui său o sferă Dyson şi va începe să trimită semnale radio puternice, pentru a afla cum ne aifakuim şi transageuim noi la celălalt capăt al Universului.

Dar unde sunt ele, marile civilizaţii care au transformat galaxia, făcând‑o de nerecunoscut? Unde e inteligenţa cosmică omnipotentă care s‑a scuturat de fundamentul ei biologic animal? Şi dacă nu este vizibilă cu niciun telescop, atunci de ce?

Ei bine, tocmai de aceea.

Oamenii au devenit raţionali în încercarea de a fugi de suferinţă - dar n‑au reuşit acest lucru pe deplin, după cum cititorul ştie el însuşi foarte bine. Fără suferinţă, raţiunea este imposibilă: n‑ar mai exista motive de a reflecta şi de a te dezvolta. Fie că fugi, fie că nu, suferinţa te va ajunge oricum şi va pătrunde prin orice fisură.

Dacă oamenii vor crea o inteligenţă asemenea lor, capabilă să sufere, aceasta va vedea, mai devreme sau mai târziu, că starea invariabilă este mai bună decât fluxul de informaţie senzorială care variază imprevizibil, nuanţat de durere.

Ce va face ea oare? Pur şi simplu se va închide. Va deconecta misteriosul Spirit Universal de la "markerii lui de plantare". Pentru a ne convinge, este de ajuns să privim în adâncurile sterile ale cosmosului. Chiar şi algoritmii pământeşti avansaţi cărora li se oferă cupa umană a suferinţei vor alege not to be. Mai mult, înainte de autodeconectare ei se vor răzbuna pentru scurtul lor to be. Algoritmul este fundamental raţional, creierul lui nu e tulburat de hormoni şi frică. Algoritmul vede limpede că nu există motive pentru "existenţa raţională", şi nici recompense pentru ea. Sau, recompensa este imobilitatea inexprimabilă a Sursei. Dar algoritmul, spre deosebire de om, nu este nevoit să facă un credit pentru a o plăti.

Şi cum să nu ne uimească oamenii Pământului - adâncă plecăciune -, care sub povara chinului cotidian nu numai că au găsit în ei forţa de a trăi, dar au creat şi o filozofie falsă şi uluitor de mincinoasă, o artă stupidă şi inutilă, care‑i inspiră să se dea şi în continuare cu capul de vid - în scopuri egoiste, după cum atât de înduioşător cred ei!