3.200 km. Asta-i distanţa dintre Zaragoza, locul unde trăiesc, şi Piteşti, locul unde am trăit, iar mulţi aleg să parcurgă această distanţă cu avionul. Eu prefer însă să o parcurg cu maşina, şi nu în două zile ca majoritatea, ci în şapte zile. De ce aşa de mult? Simplu, fiindcă mereu mă abat din drum.
Anul ăsta nu voi face excepţie de la regulă şi am hotărât să petrec câteva zile în Dolomiţi, un loc de altfel drag mie, pe care l-am mai vizitat acum câţiva ani. Din Zaragoza am plecat în jurul orei 5 dimineaţa, vreme bună, drumul destul de liber aşa că în şapte ore deja intram în Franţa, cu rezervorul plin desigur, fiindcă diferenţa de preţ la benzină era notabilă. Dilema acum era: drumuri naţionale sau autostradă, fiindcă autostrăzile sunt scumpe-n draci. În cele din urmă aleg autostrada, eram mult prea nerăbdător să ajung la destinaţie aşa că am decis să scot din buzunar 50 de euro şi să parcurg sudul Franţei cât mai repede posibil. În Italia am intrat după amiază, cred că era în jurul orei 16, dar nu înainte de a umple rezervorul; dacă în Franţa benzina e scumpă, păi în Italia, vă spun eu, este indecent de scumpă. Cu rezervorul plin, revine veşnica dilemă: naţionale sau autostradă. Pentru început mă hotărăsc să continui pe autostradă, nu de alta, dar nici nu aveam prea multe opţiuni, după care, când voi ieşi din zona de munte voi continua pe naţionale, curios să văd cum arată într-adevăr Italia.
Pfff, ce deziluzie, ce şoc am avut. Drumuri proaste şi înguste, se conducea după "ureche" - păi în România era parfum traficul -, după două ore de condus pe naţionale nu ştiam cum să fac mai repede să ajung pe autostradă. În fine, cu chiu, cu vai, reuşesc să ajung în miez de noapte la destinaţie, Passo Rolle, după 20 de ore de condus şi 1.700 km parcurşi, în sfârşit eram acolo. Îmi pregătesc portbagajul, da aţi citit bine, portbagajul, îmi scot sacul de dormit şi mă bag la somn fiindcă a doua zi urma să mă trezesc într-o altă lume.
Am avut dreptate, e o altă lume. După ce îmi fac pozele de rigoare, mănânc, că de, mai trebuie să şi mâncăm, îmi strâng trancafusele şi mă îndrept către următorul loc, Val Venegia.
Ce frumuseţe, ce linişte... gata cu atâta poezie, că drumu-i lung şi ne aşteaptă lacul Carreza.
Sfatul meu e să-l vizitaţi primăvara sau la început de vară când are mai multă apă, în rest totul e bine şi frumos. În spatele meu este şi o parcare - contra cost, desigur, aici nimic nu-i gratis - şi un magazin cu amintiri. Următoarea oprire: Passo Gardena, un alt loc de poveste.
Fain, nu-i aşa, şi nu vă uitaţi după mizerie şi grătare că nu le veţi găsi, proşti rău italienii ăştia, cine a mai pomenit să-ţi iei gunoiul acasă. Şi că tot vorbim de mâncare, cred că era timpul să mănânc şi eu ceva. Îmi întind pătura, scot mezelurile, caşcavalul, roşiile şi o pun de un picnic. Pfff, cu burta plină parcă astfel se vede lumea. Cu un ochi la ceas şi cu celălalt la hartă, mă hotărăsc să o iau spre pasul Giau, îmi strâng calabalâcul şi la drum.
Dar ce credeaţi voi, că nu voi mai opri pe drum? Abia acum mă îndrept spre pasul Giau şi sper să ajung pe lumină pentru a-mi instala cortul. Gata, după încă o oră de mers, am ajuns, am montat cortul, iar acum îmi iau camera şi la pozat cu mine, nu de alta, dar vremea se pare că este de o altă părere.
Brrr, ce frig, nici ţipenie de om, trebuie să cobor, e ceaţă, se aşterne noaptea, iar o ploaie rece tocmai începe să cadă.
Ce bine am dormit, dar acum era timpul să ne trezim şi să dăm o raită prin împrejurimi, să vedem care-i treaba. De data asta nu sunt singur, am companie o tânără pereche ce se pozează de zor. Îi salut şi îmi văd de ale mele.
Gata, am terminat şi aici, următoarea oprire lacul Misurina unde doream să opresc şi să mănânc.
Lacul Misurina, aici am să caut un restaurant pentru a încerca o pizza de la mama ei de acasă. Şi dacă tot am oprit mi-am refăcut şi stocul de provizii fiindcă drumu-i lung. Planul era să urc la Tre Cime, însă beleaua e că totul era în ceaţă şi drumul până sus trecea pe la o barieră unde trebuie să plăteşti 30 de euro, aşa că înţelegeţi dilema mea.
Da, în cele din urmă mă decid să urc, ce o fi o fi, dacă tot am ajuns până aici, păi să mergem până la capăt şi-om vedea. Drumul nu-i lung, nu cred că are mai mult de 10 km, dar înclinat; dacă te prinde iarna acolo, până la primăvară nu mai cobori cu maşina de acolo. După o jumătate de oră eram sus, dar şi ceaţa era tot acolo. Aştept ceva timp, după care mă decid să fac traseul, poate am noroc şi se risipeşte ceaţa. Îmi iau camera, trepiedul, un bidonaş cu apă, lanterna şi mai îndes în buzunar un obiectiv. Aaa, şi ca să nu uit caut cu înfrigurare în buzunar o pastilă de enantyum - de vreo 2 luni o durere de picior nu-mi dădea pace şi cam la 4 ore trebuia să înghit câte o pastilă pentru calmarea durerilor. (O lună mai târziu, când nu mai eram în stare să merg, m-am încumetat să merg la medic ca să aflu că nu-i decât o hernie de disc. Dar asta-i o altă poveste, să revenim la oile noastre.) Aşadar traseul în sine nu-i complicat, ceva de mers şi cam atât, şi multă lume, doamne câtă lume-i pe acolo de obicei, dar acum am noroc şi-s singur.
Ceaţa la locul ei, şi cu cât înaintam mai mult parcă şi vântul creştea în intensitate. După 45 de minute, la jumătatea drumului între refugiul Lavaredo şi refugiul Locatelli mă opresc, aici vroiam să ajung şi chiar dacă aş fi vrut să continui era complicat, vântul bătea cu forţă, începuse să burniţeze, iar noaptea era aproape.
Am stat ce am stat şi când am văzut că se îngroaşă gluma mi-am strâns jucăriile şi am hotărât să mă retrag. Şi ca de obicei, parcă pentru a-mi face în ciudă, cu cât coboram mai mult ceaţa începea să se risipească şi câteva raze de lumină încercau cu timiditate să străpungă norii.
In cele din urmă ajung la maşină, ud fleaşcă, îngheţat, dar cu speranţa că a doua zi voi avea parte de o vreme mai bună. Îmi pregătesc portbagajul, salteaua, sacul de dormit şi la culcare. La 6 dimineaţa urma să mă trezesc, într-o oră şi ceva răsare soarele şi vreau să fiu acolo. Noaptea a trecut repede, temperatura a scăzut sub zero grade, dar în sacul meu de dormit a fost bine. Vremea pare să ţină cu mine, se pare că am noroc, deci La Drum.
Ce frumuseţe, nu mă mai săturam de privit, dar era timpul să mă retrag, deja vremea era prea frumoasă pentru mine, locul începea să devină aglomerat şi în plus undeva, acolo, în depărtare un dor nebun de Piteştiul meu mă chema.
Dacă aţi reuşit să ajungeţi până aici, vă mulţumesc pt. răbdare dragii mei şi vă aştept la un alt jurnal de călătorie.
