Periplu vienez

Într-o zi toridă, m-am oprit la unul dintre cele o sută de muzee ale Vienei, la Muzeul Artelor aplicate. Unde am descoperit

Arta de a trăi

Intrând aici, mărturisesc că o invidie cu totul nepotrivită m-a cuprins. Obiecte ale vieţii zilnice din Evul Mediu până în secolul 19, folosite doar de capete încoronate, principi sau cei care descoperiseră puterea banilor, defilau prin faţa ochilor mei. Refuzam să cred că frumuseţea, măiestria artistică a finisării lor servea zilnic uzului domestic. Exponate din material textil, vechi dantele, gulere sau şaluri, povestesc întâmplări sau legende ale vremii când au fost croşetate, cusute. Firul de bumbac sau mătase, condus de igliţă, prinde în spumoasă ţesătură, izgonirea lui Adam şi a Evei sale din plicticosul rai. Flori, domniţe, dansatori, cavaleri, cai, păsări, vânători, câini şi îngeri, desigur, răsar din dantele, detaliat conturaţi, cu răbdare, de mâini pricepute. Şi gingaşe, altfel cum să ni le închipuim? Care îndrăzneau şi filigranate lupte între monştrii fricii medievale.

Mobilele, fastuos decorate, romanice, gotice, renaissance, vorbesc despre arta de a trăi a timpurilor trecute, când pământenii, cu mult mai puţini decât miliardele de azi, îşi permiteau luxul de a trăi în frumos. Puţini dintre ei, trebuie să recunosc. Mă opresc în faţa unui dulap gotic: pare un turn crenelat, tivit în partea de sus în motive florale, regăsite şi în legăturile metalice. Apoi îmi atrage privirea un scaun Thonet, folosit şi astăzi în unele cafenele. Prima oară l-am văzut la diriginta mea, cu ascendenţi care îşi cumpărau mobilierul de la Viena şi toaletele de la Paris. Obicei păstrat şi astăzi, numai că formaţia intelectual-culturală a noilor cumpărători români s-a schimbat dramatic. Sticlăriile, porţelanurile, argintăriile etalează o eleganţă şi o inventivitate a motivelor decorative cu greu de înţeles acum, când bem cafeaua sau şampania în pahare de plastic.

Relaxare în verde

Pe retină încă îmi defilau imaginile neobişnuitului, pentru mine, muzeu. Mă refugiez în Stadtpark. La intrare, un dispozitiv cu săculeţi destinaţi strângerii uşurării câinilor. Plimbaţi de stăpâni calmi şi zâmbitori. Nu-l caut pe Strauss cel aurit. Străluceşte excesiv, întunecând sunetele care, se poate întâmpla, îmi joacă în urechi. Pe bancă, în faţa iazului, privesc. Fără a mai plăti taxa impusă până în 1956 (!) vizitatorilor care doreau să zăbovească pe bănci. Un corb se îmbăiază. Îşi scutură penele, apoi, ţanţoş păşeşte, sare pe pajişte, printre raţe. Adunate deodată în jurul unui copil. Supravegheat de mamă, le aruncă bucăţele de pâine. Înaripatele măcăitoare se întorc în apa zdrenţuită de aripile lor în continuă fâlfâire, printre peştii roşii sau portocalii. Sub brazi şi mesteceni, "senioare", costumate sport, discută animat. Râzând în cascade asemeni grupului de elevi din apropiată vecinătate. Liniştea verdelui crud luminat de soare se-aşterne doar când stoluri de porumbei albesc cerul, în zbor înalt deasupra lacului pastelat, până la salcia care curge pe celălalt mal. Dacă s-au îndepărtat, îmi pot scoate tartina pregătită de-acasă fără a o împărţi cu ei. Nu v-aş putea spune ce aromă îmi stârneşte amintirea primului mic dejun vienez: un Capuccino-Kaffe, atât de îndrăgit de Maria Theresia, însoţit de o impunătoare porţie de Kaiserschmarren numai bună pentru colesterolul cel de toate zilele. Adică un amestec de făină, sare, ouă, lapte, unt, zahăr, stafide. O firimitură lăsată în farfurie supără gazda: nu ţi-a plăcut mâncarea de ea oferită. Încet, dar sigur, am albit farfuria.
- Bravissimo! Ai trecut testul familiei. Eşti cu adevărat un geschmeidig oaspete! Adică adaptabil, mi s-a tradus îndată.

Deodată, şunca şi emmentalul tartinei şi-au pierdut savoarea. Oare peştii roşii, portocalii zbenguindu-se în apa limpede nu ar putea sta, ca şi peştele de un palid gri, porţionat în felii, pe un pat de legume fin tăiate? Le-ar lipsi platoul de ceramică autentic austriacă, numai alb şi albastrul locului. Şi castronul cu cartofi fierţi. Şi cele trei lumânări înalte, tot albastre. Şi fructiera cu nuci şi mere ale unei trecute cine festive de Ajunul Crăciunului. Corbul cel iubitor de apă priveşte neliniştitor de insistent rămăşiţele de caşcaval uitate în cutia de pe rucsac. I le scutur în iarbă şi demarez agale din parcul dăruit vienezilor în 1862, după dărâmarea zidului împrejmuitor al oraşului. Încotro?

O "debara a monarhiei"

Plasat într-o clădire modernă, cu faţadă în sticlă şi metal, situat în cel mai animat centru comercial al Vienei, Muzeul mobilei din Andreasgasse mi se pare cel mai nimerit acestei zile. Istoricul mobilei vieneze se poate afla privind creaţii ale furnizorilor curţii imperiale. Dar şi cele ale artiştilor de început de secol 20, arhitecţi cunoscuţi - Adolf Loos, Josef Hoffmann, Otto Wagner. Străbat camere Biedermeier. Mobile deloc greoaie sau incomode dacă le compar cu fotolii şi canapele ale zilelor noastre, evident minimaliste, inutil, şi de-a dreptul urât lăţite / îngustate de designerii actuali. Unele piese - scaune, mese mici de joc, secretair-uri - îşi expun linia graţioasă în camerele calde, familiare, elegante. Perdele, diverse accesorii, o carte, o partitură uitată pe capacul pianului dau semn că doamna casei a plecat după obişnuita felie de Sachertorte. Tortul care a stârnit în epocă un adevărat scandal, nici acum istoricii culinari neputând dezlega dilema: care cofetărie deţine întâietatea, Sacher, numită după tânărul cofetar care, la porunca împăratului Franz Joseph, a compus renumita specialitate vieneză? Sau Demel, unde acesta era angajat? Foarte dulce, un aluat complicat tivit cu un strat de doi milimetri de gem de caise, îmbrăcat în ciocolată. Destul de subţire şi aceasta. Suficient ca oaspetele împăratului, prinţul Metternich, motivat de un program încărcat în acel 1832, să comaseze micul dejun şi prânzul în aceeaşi farfurie.

"Kaiserliches Hofmobiliendepot" - Imperial Furniture Collection mi se pare, şi mie, vedeta muzeului. Renaşte, viu, palpabil, un trecut ştiut doar din pagina scrisă, exprimând o întreagă viziune asupra lumii, definind cultural o epocă în care Austria avea un cuvânt hotărâtor de spus în Europa. De la fondarea sa, în 1747, de Maria Theresia, această "debara a monarhiei" a devenit treptat una dintre cele mai bogate colecţii de mobilă din lume, cu piese unice, a căror originalitate nu poate fi pusă nicio clipă la îndoială. Deşi nu sunt un conştiincios turist, "citesc" lungul şir de "Zimmerklosett" din secolul 19, unde variaţia, eleganţa chiar, predomină cu totul neaşteptat. Numai lemn impecabil lustruit, porţelan şi catifea. Oale de noapte decorate floral, lighene mici, cu cănile aferente, vase pentru picioare, spălatul sumar fiind completat cu moscul omniprezent, bideurile. Bietele slugi responsabile cu curăţatul lor! În castele şi palate, scările de la dependinţele situate la subsol erau atât de înguste. Descopăr şi cabina împăratului. Scundă, îngustă şi ea... Împărat cu o statură modestă. Statuia din Burggarten, grădina lui personală, dăruită vienezilor abia după trei ani de la moartea sa, ni-l păstrează în impozante dimensiuni. Neconforme cu realitatea dezvăluită fără echivoc de amintita cabină, devenită şi ea piesă de muzeu. Înţeleg acum de ce Sissi s-a chinuit până în ultimele clipe ale vieţii să-şi păstreze talia în cei 54 de centimetri ai tinereţii.

Într-o încăpere-atelier dau peste unelte specifice tâmplăriei de lux, peste mostre de furnir din rare esenţe. Printre desenele intarsiate descopăr ochii din pânzele lui Ţuculescu. Şi pietre semipreţioase. Feroneria ar stârni invidia oricărui bijutier: clanţe în motive florale sau animaliere, chei filigranate sau suficient de mari pentru a destăinui oaspetelui preferinţele stăpânului casei etc, etc. Deja imaginile mi se amestecă în minte. Respir profund aerul proaspăt din Camera creativă destinată copiilor între 5 şi 9 ani. Duminica, vinerea şi pe 24 decembrie, începând cu ora 14,30, copiii şi însoţitorii lor sunt primiţi aici. Privesc mai întâi patul nefericitului Rudolf, unicul fiu al celebrei perechi imperiale, mult prea curând dispărut, în condiţii şi azi controversate. Apoi diferite mobile provenite din castele şi palate habsburgice. După plicticosul, pentru mulţi dintre ei, pelerinaj, copiii se joacă într-o cameră veselă, special amenajată. Ies din clădire. M. şi H. îmi răsar în faţă.

Încotro? Spre Graben, să cumpărăm... Nu mai ştiu ce-au cumpărat atunci, dar palpitanta întâlnire a lui H. cu un fost coleg de liceu, cu vulcanicul Gunther, nume ştiut din Cântecul Nibelungilor, o am şi acum în faţa ochilor. Mergeam agale, fiecare gândindu-se, probabil, la altceva, când deodată, de la masa unei terase a explodat un tânăr subţire şi foarte înalt care îl strigă pe H. râzând: Ce mai faci? Veniţi la noi. Imperioasă invitaţie, căreia i-am dat curs. Ne-am tras nişte scaune, ne-am comandat câte o Cola. Tânăra doamnă degusta Knodel cu sos smântânit, în timp ce el înfuleca, fără fasoane, sănătosul wurst vienez cu obişnuiţii cartofi prăjiţi. Fără astâmpăr, agitându-şi permanent mâinile lungi în dreapta, în stânga, Gunther a susţinut alert conversaţia, întrebând, străduindu-se să audă din partea mea şi altceva decât şoptitul, supertimidul, ja.

După ce, în sfârşit, reuşim să ne desprindem din vesela întâlnire, aflu că vulcanicul fost coleg de liceu, inginer acum, lucrează la Graz. Iar soţia de week-end, chinezoaică născută în America "face" România săptămânal, fiind director executiv la Ana Electronic". Ea reuşise, în iureşul vorbelor lui, să ne strecoare, suav înfigând furculiţa în knodelul uriaş, o întrebare căreia nu i-am dat un răspuns: "Să mă transfer la Combinatul de la Călăraşi?" Abia acum, după ce le-am aflat parte din CV, admir, pentru nu ştiu a câta oară, curajul aventurii lor, dorinţa de a munci acolo unde sunt mai bine plătiţi. Unde noul înlătură ternul ştiut.

Grăbim pasul spre Herrengasse, să luăm metroul. În capătul Graben-ului ne întâmpină "monumente" reprezentative din capitalele Europei, "înflorite" în verde frunziş: Big-Bang-ul londonez, turnul Eiffel, o moară olandeză, înclinatul turn din Pisa, un uriaş nud feminin, detaliu preluat din una din numeroasele fântâni presărate de Maria Theresia în romantica metropolă. Nu lipseşte o replică a berlinezei Porţi Brandenburg. Feeria se termină într-o piaţetă mărginită de lăzi cu palmieri. Agatonii şi mazării de sorginte română nu au colindat pământul doar pentru a-şi deschide conturi secrete sau pentru a-şi opera un rebel apendice. Ne-au adus şi nouă palmieri. Ieftini, bănuiesc, şi iute trecători, clima noastră dovedindu-se neprielnică.

Ocolim spre Kohlmarkt. Unde, acum, recitalurile ad-hoc se înlănţuie armonios: un instrumentist răpit muzicii ciupeşte cu solemnă, cam desuetă, gingăşie, corzile unei harfe. În jur doar câţiva îndrăgostiţi de clasicul mereu tânăr. După câţiva paşi, un flautist. Impasibil, cu seriozitatea împătimită a solistului aflat pe scena Ateneului bucureştean. Concerta. Ascultătorii, mai mulţi de data aceasta, ascultau vrăjiţi. Dar cei mai mulţi se adunaseră în jurul unui chitarist cu program country. Tineri aşezaţi în semicerc, direct pe piatra cubică a străzii pavată de secole. Muzică. Afişe scrise de mână anunţă când şi ce se va interpreta într-o sală sau alta. De muzeu, de bibliotecă, dintr-o biserică. Sau în curţile interioare din centrul istoric. Muzică. Netrecută în agendă de turistul conştiincios. Avid să vadă, nu să asculte.