Am mai trăit o astfel de experienţă în urmă cu zece ani, când am avut şansa de a mă afla pentru aproape cinci ani la Stockholm. Acolo, în Suedia, am putut vedea şi simţi concret, practic şi imediat, ce a însemnat accederea României în Uniunea Europeană şi cum, alegând doar un singur exemplu, au dispărut pentru români graniţele la care trebuia până atunci să aştepţi cu paşaportul pregătit. În vămi, la cozi. Am călătorit mult şi înainte de 2007 şi încă şi mai mult după. Inclusiv în China, Rusia şi Statele Unite. Dar nicăieri nu m-am simţit mai liberă şi mai fericită în călătoriile mele ca în Europa, care ne-a primit şi ne-a dat şi nouă, românilor, în sfârşit, toate drepturile. Sau aproape toate drepturile, pentru că nici la această oră nu aparţinem şi spaţiului Schengen.
Am trăit, de-atunci şi până azi, când pandemia a mai generat un paşaport, cel de vaccinare, bucuria trecerii graniţelor de zeci de ori în călătorii cu maşina, când doar gheretele goale ale fostelor puncte de frontieră îţi mai aminteau că eşti în altă ţară. M-am obişnuit repede, natural, cu acest drept al liberei circulaţii, şi într-atât de profund încât, în ţările non-UE resimt un dublu inconfort: cel al aducerii aminte a unor realităţi umilitoare pe care le-au trăit românii în comunism dar şi în primii ani postdecembrişti, şi cel al unei temeri că visul frumos se poate risipi din varii motive sociale şi politice.
Cu atât mai mare a fost şocul nenumăratelor graniţe şi bariere, vizibile şi invizibile, care se află vii şi dureroase în Ierusalim.
La Ierusalim există, în primul rând, o frontieră invizibilă care împarte însă în mod clar două oraşe, Ierusalimul de Vest, populat în totalitate de evrei şi Ierusalimul de Est, cu populaţie majoritară palestiniană, în care se află şi cetatea veche, cu cele patru cartiere evreiesc, creştin, musulman şi armenesc. Este frontiera clamată de palestinieni, frontiera din 6 iunie 1967 când, în urma războiului de 6 zile, israelienii au ocupat militar Ierusalimul de Est. Încă din 1949 şi mai cu seamă din 1967 încoace, statutul oraşului rămâne până astăzi cheia conflictului israeliano-palestinian nerezolvat internaţional, în pofida declarării oraşului capitală indivizibilă a statului de către israelieni, a exercitării controlului militar, juridic şi administrativ şi a mutării a doar două ambasade la Ierusalim, dintre care, fireşte, cea mai semnificativă rămâne cea a Statelor Unite ale Americii sub administraţia Trump.
În Ierusalim şi în împrejurimile sale există şi zidul de securitate, ridicat de israelieni în urma atacurilor teroriste din timpul celei de-a doua Intifade. Înaltă de 8 metri şi lungă de câteva sute de kilometri bariera de securitate, după cum o numesc israelienii, zidul ruşinii, al separării rasiale, după cum îi spun palestinienii, este o construcţie care face din linia verde invizibilă a armistiţiului din 1949 un zid împodobit hidos cu cercuri de sârmă ghimpată care separă cele două state care vieţuiesc pe pământul Ţării Sfinte, Israel şi Palestina. Vieţuiesc şi nu convieţuiesc, pentru că deocamdată nu este pace şi pentru că nu se recunosc unul cu altul.
Pentru europenii care au cunoscut traumele Zidului Berlinului şi ale Cortinei de Fier, zidul, care urâţeşte peisajul acestor meleaguri scăldate de soarele Orientului Mijlociu şi care conservă conflictul, diferenţele şi ura, rămâne o realitate tristă, o piedică fundamentală în calea păcii dorite de majoritatea cetăţenilor din ambele părţi.
În afara zidului de netrecut care separă cele două popoare, conform unui raport al Oficiului ONU pentru coordonarea ajutorului umanitar în teritoriile palestiniene ocupate, există peste 700 de obstacole (puncte de control militarizate, porţi rutiere fără personal, movile sau pereţi de pământ, blocaje rutiere, tranşee) care limitează circulaţia dintre Israel şi Palestina, în fapt între Israel şi West Bank, pentru că accesul în Fâşia Gaza nu este posibil, enclava palestiniană, controlată de gruparea teroristă Hamas, aflându-se sub blocadă din 2007.
La toate acestea se adaugă complicaţiile şi haosul tipurilor diverse de acte de identitate ale arabilor palestinieni, în funcţie de care pot sau nu intra ori locui în Ierusalim.
Între Ramallah, capitala statului în construcţie Palestina, recunoscut de 138 de state din cele 193 ale ONU, şi Ierusalim sunt doar 20 de kilometri distanţă şi, dacă nu ar fi zidul, ar fi doar un drum de 10 kilometri între oraşul palestinian şi centrul Ierusalimului.
Cu toate acestea, atunci când treci dintr-o parte în alta, prin punctele de control, constaţi că doar obiceiurile, lăcaşurile de cult, tradiţiile şi cultura sunt altfel. Complet altfel. Peisajul, atmosfera de Orient Mijlociu, clădirile, forfota străzii şi a pieţelor sunt asemănătoare. Cu diferenţele vizibile dintre o ţară foarte bogată şi una mult mai săracă.
Dar nu trebuie neapărat să te duci la Ramallah pentru a observa contrastele şi antagonismele dintre cele două popoare.
Pentru turiştii grăbiţi e poate suficientă o plimbare prin Oraşul vechi. La o singură schimbare de direcţie, le dispar din faţă nenumăratele menorah din cartierul evreiesc, din jurul Zidului Plângerii, şi le apar în cartierul arab, din spatele Porţii Damascului, mărgelele de rugăciune ale fiecărui musulman.
Alţi vizitatori mai curioşi şi cu spirit de aventură, care nu pot sau nu îndrăznesc să treacă în teritoriile palestiniene, au la îndemână frontiera invizibilă dintre Ierusalimul de Vest şi cel de Est şi simpla traversare a drumului principal între cartierul ultraortodoxilor religioşi haredim Mea Shearim şi poate cel mai elegant şi pitoresc cartier palestinian din Ierusalimul de Est, Sheihk Jarrah.
Două lumi, popoare, limbi, religii, culturi, tradiţii şi coduri vestimentare diferite care par că se intersectează acolo doar. Pe trecerea de pietoni. Pentru că, deşi coexistă pe acelaşi pământ şi între zidurile aceluiaşi oraş la poalele Muntelui Măslinilor şi al Muntelui Scopus, marea majoritate a locuitorilor lui nu convieţuiesc împreună decât forţat de nevoi punctual administrative.
Evreii din Ierusalimul de Vest nu pun niciodată piciorul în Ierusalimul de Est, nici nu cunosc prea bine unde se află cele câteva cartiere mari arabe precum Shuafat, Beit Hanina, Silwan ori Abu Tor, iar palestinienilor cu statut doar de cetăţeni rezidenţi fără drept de vot nu le face nici o plăcere să se plimbe în Rehavia, Talpyot ori Nahalat. Nu se vizitează, nu mănâncă împreună, nu se roagă în aceleaşi zile, nu au nici cea mai mică încredere unii în alţii şi, dacă s-ar putea şi nu s-ar întâlni la locul de muncă, de care au şi unii şi alţii nevoie, s-ar evita complet. Pentru că, din păcate, cea mai mare parte dintre ei duc în suflet şi transmit copiilor lor mai departe consecinţele tragice ale Intifadelor, dramele nesfârşite ale ocupaţiei, frustrările şi aroganţele unor generaţii care nu au cunoscut decât conflictul, opreliştile, discursul intolerant şi scindarea adusă de zidurile la vedere şi de barierele mentale invizibile.
Nu m-am simţit nicăieri în lume mai cetăţean al Europei ca la Ierusalim şi mai uşurată că mă număr printre cei puţini care pot să treacă liberi peste toate frontierele. Am putut să văd astfel realităţile şi diviziunile celor două lumi din cele două state, cu ochii larg deschişi pentru a înţelege durerile unor oameni care aşteaptă încă pacea.
O pace imposibilă câtă vreme evreilor le este frică să păşească în estul "capitalei lor unite şi indivizibile" şi cât este interzis prin lege ca cetăţenii israelieni să meargă în Palestina iar palestinienii din West Bank să-şi viziteze familiile rămase în Ierusalim ori să se roage la Moscheea Al-Aqsa.
O pace posibilă încă pentru că, în pofida tuturor acestor contraste şi antagonisme, cei mai mulţi oameni ai locului şi-o doresc cu ardoare pentru ei şi pentru copii lor, pentru pământul pe care le este dat să trăiască şi pe care îl iubesc cu patimă. Şi unii şi alţii.
Şi dacă pandemia, care a lovit lumea atunci când se aştepta cel mai puţin, a avut poate şi o parte pozitivă, a fost pentru că a demonstrat o dată în plus că oamenii sunt egali în faţa bolii şi că cei care, social, economic, etnic, politic, se află temporar de-o parte sau de alta a unor ziduri, le pot dărâma pe toate într-o bună zi, punând umărul la vindecarea rănilor. Au făcut-o şi o fac continuu medicii şi infirmierii evrei şi arabi pe parcursul acestui an straniu care a furat bucuria sărbătorilor şi a distanţat social oamenii, dar care poate că i-a apropiat pe cei care vor să dea o şansă reală păcii. O vor înfăptui cu adevărat numai atunci când îşi vor recâştiga încrederea unii în alţii şi când salutul lor Shalom Salam va coborî din semantică şi fonetică pe teren.