Aşa că m-am gândit să spun şi povestea mea, nemediatic şi fără să impresionez pe nimeni, doar un punct de vedere al unui om oarecare.
Deşi a început ca oricare alt an, brusc, la jumătatea lui martie s-a dat totul peste cap. Azi la birou, alături de colegi şi a doua zi deja toţi la casele noastre, încercând să găsim loc calculatorului şi să încropim un birou at home. Am crezut că în câteva săptămâni ne revenim la normal dar s-a dovedit că nu e aşa.
Când am auzit că se vor închide graniţele am reuşit, in extremis, să ne aducem acasă copilul, student britanic, cu unul din ultimele avioane, aşteptând parcă sfârşitul lumii... Nu a fost chiar aşa. Cazurile raportate erau încă puţine (faţă de avalanşa care urma să vină în toamnă), dar panica întreţinută şi de mass media ni s-a instalat în minte.
A urmat izolarea de două săptămâni, dat fiind că venise copilul dintr-o ţară de pe lista roşie. Da, nu a fost foarte uşor, o familie închisă într-un apartament de bloc, forţată să primească provizii lăsate la uşă, să facă prezenţa la geam de două ori pe zi ca să fie verificată de un poliţist, să facă mişcare pe câţiva metri pătraţi. Dar, dincolo de sentimentul de mamă-cloşcă, pe alocuri cicălitoare, pe alocuri agasantă - pe care l-au resimţit băieţii şi pe care îl recunosc - mie mi-a fost bine. Pentru că mi-am avut non-stop copiii aproape... ca în prima lor copilărie.
Şi nu doar în acele prime două săptămâni de izolare, ci încă multe luni după aceea. Tare bine a fost! Mult mai multe activităţi comune: mesele împreună, conversaţii, filme, prezentări (da, am dat o nouă şansă powerpoint-ului şi i-am mobilizat pe toţi să prezinte aproape zilnic diverse teme, timp de mai mult de o lună). Timp frumos, nesperat, pentru familia noastră.
Am lucrat de acasă. Ciudat la început, dar apoi a devenit natural, şi după atâtea luni, noţiunea de home office a devenit a doua natură. Sper să ne revenim la normalul dinainte deşi s-a dovedit că se poate funcţiona şi în anormalul pandemic. Şi, chiar dacă în primele luni cele 8-10 ore de job se reduseseră la 1-2, încet-încet am reînceput să lucrez. Şi am reuşit să fac lucruri noi. Doar unul din ele menţionez aici - am învăţat să înţeleg tabloul de bord al unui website, am scris şi corectat texte pentru un site frumos (nu îi fac reclamă dar e despre parfumuri şi mi-a fost tare drag sa lucrez pentru el) şi... mi-am făcut propriul blog în care scriu despre mine şi lucrurile dragi mie. Am evoluat, simt asta.
Am devenit mai gospodină pentru că acasă a devenit spaţiul permanent "de lucru". Am devenit mult mai puţin mondenă şi asta a însemnat un an fără pantofi cu toc, fără ruj şi ojă, fără coafor; zile de naştere fără musafiri; nenumărate haine nepurtate, care îşi aşteaptă o nouă şansă anul viitor; fără concerte şi spectacole, fără întâlniri cu prietenii...
Şi cu planuri de vacanţă schimbate radical. Aici da, anul ăsta a primit o mare bilă neagră pentru că luna iulie ar fi trebuit să bifeze o mare sărbătoare în UK, în care am fi asistat la ceremonia de absolvire a studentului nostru chiar în catedrala din Canterbury. N-a fost să fie, diploma pentru care a muncit patru ani a fost trimisă prin poştă; dar am reuşit totuşi să ne bucurăm acasă şi încă sperăm că pozele festive le vom face cândva exact în faţa catedralei, biletele de avion sunt încă "la sertar".
Şi totuşi, vacanţă am avut, am călătorit şi ne-am cules amintiri frumoase şi vara trecută. Au fost câteva zile perfecte de vacanţă românească, cu mare şi cu deltă.
Şi au mai fost trei zile nesperate dar minunate de Praga (când încă Cehia era departe de valul doi şi lumea acolo părea liberă). Un oraş nefiresc de neaglomerat (dar ce bine ne-a prins!) dar splendid, şi pentru noi patru un city break exact aşa cum trebuia să fie.
Şi apoi, în toamna valului doi, împărţiţi în Bucureşti şi Londra, printre cifrele şi ştirile alarmante ale acestui an altfel, noi am rămas... la fel. Şi sunt recunoscătoare pentru asta.
Ce mi-a luat anul 2020? Normalitatea pe care o ştiam, îmbrăţişările prietenilor, o ceremonie de absolvire, un mare chef de 50 de ani (nu, nu al meu... încă), o altă aşteptată petrecere de majorat... Dar... nimic ireversibil...
Ce mi-a dat? Mult mai mult timp cu familia mea - şi ăsta a fost marele meu câştig! Mai mult timp pentru mine, câteva lecţii de viaţă, ceva mai multă înţelepciune şi răbdare.
Ce mi-a lăsat? Mi i-a lăsat pe toţi ai mei, ne-a lăsat sănătoşi, ne-a lăsat optimismul şi speranţa.
Nu pot fi ipocrită, pentru mine 2020 nu a fost rău. Nu îl regret totuşi, pentru că a fost rău pentru foarte multă lume... Aşa că îmi doresc un 2021 mai bun pentru toţi ai mei şi pentru toţi ceilalţi, îmi doresc, de fapt, un 2021 normal.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)