Viaţa de zi cu zi văzută "din afară". O fereastră deschisă, fără jaluzele, prin care toată lumea priveşte în camera ta.
Primul pas: site-urile cu camere de luat vederi amplasate în casele unor particulari. Pentru voyeuri apărea astfel un nou gen de "soap opera", pentru exhibiţionişti se năşteau cele 15 minute de celebritate (anunţate de Andy Warhol încă din anii 70).
Pasul doi: The Truman Show (1998), Ed TV (1999) - două filme care aduceau pe marele ecran povestea unui erou filmat 24 de ore din 24 pentru un show de televiziune.
Pasul trei: Big Brother, Loft Story, Popstar, Star Academy, Insula seducţiei... şi aşa mai departe.
Primul show reality tv care a urmărit 24 de ore din 24 viaţa unui om obişnuit a apărut la sfârşitul anului 1999, după succesul de casă al filmului Ed TV! Numele îi era inspirat din cartea lui George Orwell, 1984 (Ed Polirom, 2002), unde era evocat un personaj invizibil care controla fiecare cuvânt şi fiecare mişcare.
*
Ed Pekurny (Mathew McConaughey), un texan frumuşel, este descoperit la o audiţie de către o televiziune care aleargă disperată după ratinguri. Una dintre producătoarele televiziunii are o idee originală: să filmeze non stop viaţa unui om obişnuit.
Ed e alesul şi întreaga lui familie este implicată în acest proiect: fratele (Woody Harrelson), iubita fratelui (Jenna Elfman), mama (Sally Kirkland) şi tatăl (Martin Landau).
Pe parcursul showului Ed se îndrăgosteşte de prietena fratelui, iar publicul în căutare de senzaţii tari, începe să dezbată idila. Show-ul de la televiziune ia amploare, se transformă într-un monstru, iar publicul, ziarele, radiourile şi televiziunile se simt parte din viaţa lui ED şi încep să-i critice / disece iubita.
Filmul este o comedioară romantică şi are toate caracteristicile ei clasice, dar dincolo de asta este o morală bună despre monştrii pe care-i produce / fabrică televiziunea, monştrii din faţa ecranului, dar, mai ales, din spatele lui.
*
Morala filmului Ed TV e evidentă: televiziunea face rău pentru că intră fără scrupule în adâncul intimităţii umane, iar omul este rău pentru că se uită la asemenea mizerii.
Şi-atunci de ce ne uităm cu toţii la un show care adună în aceiaşi casă 12 mioritici care mai de care mai "speciali"?
Cu un an înainte de lansarea filmului Ed TV, în America avea premiera filmul lui Peter Weir - The Truman Show - cu un Jim Carey care era filmat zi şi noapte, din primul moment al apariţiei sale pe lume. Eroul din Truman Show nu ştia însă că este filmat, nu ştia că viaţa îi era regizată în căutarea unor ratinguri cât mai mari. În Ed TV lucrurile se schimbă, iar eroul ştie în ce se implică, este de acord să fie filmat zi şi noapte, se bucură de celebritatea câştigată, înfruntă toate problemele care apar odată cu faima, dar îşi alege singur soarta.
Protagonistul filei de jurnal de astăzi nu este o persoană, ci o emisiune de televiziune, emisiune inspirată din aceste două filme celebre.
Acesta este unul dintre exemplele cele mai bune despre distanţa extrem de mică dintre film şi realitate, distanţă pe care o aminteam în argumentul jurnalului meu.
Televiziunile s-au inspirat din scenariul filmelor Truman Show şi Ed TV şi, încurajate de succesul lor de casă, au transformat filmul în realitate. Au făcut preselecţie pentru a alege personaje în telenovela "reală", au creat scenarii aducătoare de audienţă (probe zilnice sau săptămânale) şi au chemat publicul în faţa televizoarelor.
Totul e ca pe vremea de început a acestui gen de show - camerele web amplasate în casele unor particulari -, adică exhibiţioniştii au avut în vedere voyeuriştii doritori de întâmplări pe care nu le au, sau doritori de comparaţii care să-ţi ridice moralul ("uite, aia e mai nasoală decât mine!", "ăla e sigur mai prost", "ce ţăran / macho e acolo!" şi lista comentariilor - comparaţii poate continua).
După morala filmului Ed TV, voyeuriştii sunt monştrii din faţa ecranului. Şi tot în conformitate cu acest film sau cu The Truman Show, există şi monştrii din spatele ecranului (oamenii care-şi cunosc scopurile - audienţa şi încasările - şi care au mijloacele lor pentru a le atinge).
În Ed TV producătorii controlează cu maximă atenţie viaţa personajului principal şi au grijă ca spectatorii să aibă mereu o doză generoasă de sex (appeal). Când sondajele de audienţă arată că publicul s-a plictisit de prietena lui ED (care nu e un top model strălucitor, ci un om obişnuit), producătorii aduc un nou personaj: o bombă sexy.
În reality show-ul pe care-l vedem acum în România, totul e conceput pentru a urmări picanteriile sexuale. Avem păpuşele cu sex appeal, macho-men schiori, avem femei măritate - dar "dotate", iar producătorii au grijă să provoace discuţii care să se învârtă în jurul aceluiaşi subiect: sexul - căci asta aduce audienţă. (Pe cât pariem că "sudoriţa" va sta foarte mult în casă?). Ca şi în Ed TV, în scenariul show-ului produs "afară" apar două cârtiţe, două personaje plătite să facă animaţie şi să aducă ratinguri. Habar n-am care sunt "cârtiţele" de la noi, dar foarte curând sper să ne dăm cu toţii seama.
În The Truman Show, soţia eroului face publicitate la budincă şi la o mulţime de alte produse casnice. În realitatea de pe micile ecrane, adevărata afacere vine din publicitatea directă (spoturi publicitare în pauzele showului şi / sau sponsorizări - în emisiune, participanţii vor începe să primească diverse cadouri branduite, ca răsplată pentru sarcinile zilnice), dar şi auxiliară (dacă se repetă reţeta "de afară", vom avea curând şi în România discuri, casete video, jocuri de societate, reviste, SMS-uri, apeluri telefonice cu taxă adăugată, dar şi colecţii de îmbrăcăminte, accesorii - bijuterii, ceasuri, agende electronice -, toate cu însemnele show-ului, toate destinate comercializării).
N-am văzut contractele pe care le-au semnat participanţii din show-ul de la noi, dar am văzut (graţie un scandal imens din Franţa, cu C.N.A-ul lor) contractele celor care au participat la Loft Story - varianta de pe Sena a aceleiaşi emisiuni. Conform respectivelor contracte, producătorii deţin 60% din orice venit obţinut de concurenţi la ieşirea din show (de la spectacole, CD-uri, reclame şi până la .. holograme!)
Show-ul din filmul Ed TV devine celebru în America în momentul în care eroul are o idilă. Peste hotare, adică în ţările cu un grad mai ridicat de civilizaţie şi confort, ideea de a pune mai multe persoane în acelaşi dormitor şi de a le restricţiona apa caldă şi confortul a părut o curiozitate stranie şi a adus audienţă.
Dar vorba unui amic (specialist în imagine publică, mai mult decât familiar cu ceea ce înseamnă televiziunea, căci reprezintă interesele uneia dintre cele mai mari companii de profil din ţara noastră) show-ul mioritic ar fi trebuit să fie structurat altfel: "la români acest lucru este o obişnuinţă. N-avem case şi de unde apă caldă? La noi mai degrabă ar fi de succes să vezi ce faci dacă ai apă caldă toată ziua".
Peste câteva săptămâni, chiar luni, când veţi începe să vă ataşaţi de participanţii la show-ul de pe micile ecrane şi când vă va părea rău că ei părăsesc competiţia, veţi revedea finalul lui Truman Show şi momentul acela în care Jim Carey este în faţa uşii care-i permite să iasă din uriaşul platou de televiziune. Carey, dezamăgit că tot ceea ce a fost în jurul lui a fost creat pentru ratinguri, se apleacă precum un actor la sfârşitul spectacolului în aşteptarea aplauzelor şi iese demn în timp ce producătorul show-ului îi spune: "Dincolo de uşa aceea nu e mai mult adevăr decât în lumea pe care am creat-o pentru tine. Şi acolo sunt minciuni şi înşelăciuni."
Într-o vreme în care vedem războiul în direct la televizor, iar reporterii spun în gura mare strategiile sau dotările de armament ale fiecărei tabere, mai contează că ne uităm, tot la TV, la vieţile normale / obişnuite ale unor oameni ca şi noi?!
Într-o vreme în care cu puţină atenţie descoperi micile (sau mai marile) maşinaţiuni care sunt făcute cu ajutorul televizorului pentru a fi influenţaţi într-o direcţie sau alta, mai contează că ne dăm seama că participanţii la show-ul reality nu sunt decât nişte marionete mânuite de producătorii care ştiu reţeta care aduce audienţă?!
Şi războiul şi show-ul cu oameni obişnuiţi sunt cea mai apropiată realitate la TV!
Mie mi-au plăcut The Truman Show şi Ed TV.
Sunt spectator / voyeur fidel al show-ului care e protagonistul / personajul meu de astăzi.
Contează?!
P.S.: Show-ul PopStar este ultima creaţie în materie de "reality tv": amestecă voyeurismul de la Big Brother, sadismul din Lanţul Slăbiciunilor şi talentul celor din emisiunile gen Ploaia de stele. În plus, are un premiu mai mare decât la Vrei să fii miliardar: celebritatea imediată. Conceput după clasicele emisiuni de varietăţi, show-ul conţine lacrimi, tensiune şi emoţii cât pentru o întreagă telenovelă. Îl vom digera curând şi pe acesta pe micile ecrane.