De când eram mică, în chiloţeii mei cu Hello Kitty, mâncând pepene verde (în bucătăria mea înghesuită, cu rafturi pline ochi de condimente) am ştiut că voi fi bucătăreasă.
Doar că definiţia mea pentru meseria de bucătar n-a coincis cu cea din dex.
Gătitul în sine mă răneşte fizic. Toc nişte pătrunjel, mă tai. Tai nişte carne, mă tai. Gust nişte supă, mă ard. Fac clătite, se rup. Prăjesc ouă, mă frig. Toate astea în meseria de bucătar îmi sunt puncte slabe. Dar gătesc foarte bine! Mă aranjez adesea doar ca să fierb nişte apă. Îmi pun cele mai frumoase haine ca să curăţ o ceapă. Mă dezbrac totuşi când mănânc pepene roşu. Doar atunci.
Mersul firesc al lucrurilor în bucătărie e simplu. Pui un şorţ legat strâns, prinzi părul şi te apuci de tăiat. Cred că şi de asta m-am gândit eu dintotdeauna că voi fi bucătar.
Definiţia mea: Să faci tuturor ceva bun. Să nu simtă foamea niciodată când sunt cu tine.
Am aplicat asta mereu. Unii se simţeau prea plini după ce ne vedeam, alţii că sunt sătui, mulţi că au un gol mare-n stomac (pe asta nu am înţeles-o fiindcă eu chiar îi serveam cu de toate).
Şi am tot tăiat. Am ajuns la un moment dat la os, cred că e şi o expresie cu asta. Dar am feliat subţirel pentru toată lumea. Pentru că mie-mi trecuse de mult sentimentul de foame. Nici nu-mi mai găteam propriu-zis. Mâncam iaurt cu 0,1% grăsime şi banane verzi. Atât cât să mai pot secţiona ceva din mine. Iar oamenii s-au bucurat. Iar pe mine? Pe mine toată bucuria lor m-a făcut să le dau şi mai mult.
Sunt slabă şi oglinda asta din hol parcă mă alungeşte. Am cearcăne lungi şi sunt atât de transparentă. Ameţesc când mă văd cu clienţii mei, na, alegând meseria de bucătar... am foarte mulţi clienţi. Unii-mi dau 5 steluţe cu comentarii ataşate: "Foarte bun, mai venim!"; vin în grupuri, cu familia sau na, uneori şi la date-uri. Alţii spun că n-a fost pe gustul lor, iar câţiva nu spun nimic.
Sunt aşa slabă. Mă uit la oamenii hrăniţi de mine şi ei nu mă văd. Sunt afişe cu fotografia mea lipite prin staţii de autobuz, pe coşuri de gunoi, pe uşile magazinelor, blocurilor... dar eu sunt aici!
Mă duc în fugă la tata care lipeşte pe un stâlp un afiş cu mine: PIERDUTĂ.
- Tată! Sunt aici, hei! Tată?? Tată, sunt aici, nu m-am pierdut!
Tata oftează lung. Nu mă vede.
Dar eu sunt cu ei toţi, doar i-am hrănit. Le-am dat cât să nu simtă golul foamei de iubire, de candoare, de încredere.
Auzi, pierdută...
0 comentarii
Arhiva rubricii
Să nu care cumva să îmbătrânimMă tot atingJurnal 3Tânărul numit Pasăre de NoapteNu mai e ceaiToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaBungee JumpingInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...InCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate