Trebuie să ştii despre mine că te-am pierdut.
Te-am păstrat în buzunarul din spate al blugilor denim albastru şi te-am plimbat prin toate locurile prin care am umblat. Te-am întrebat dacă vrei şi tu îngheţată din parc, era vara şi era toropeală era ora 20 şi încă simţeai căldura apăsătoare. August. Mi-ai zis că nu vrei.
Te-am luat cu mine, eram doar noi doi. Tu şi eu. Eram la tiribombe, am rămas blocaţi în paraşute - mai ştii?- şi nu ai scos o vorbă. Te întrebam de tine, te-am întrebat şi dacă mă iubeşti. Mai ştii ce mi-ai zis? Ai zis: "Nu. Nici nu cred că o să te iubesc dacă mă ţii în buzunarul blugilor."
Dar erai mult mai în siguranţă acolo. Nu te vedea nimeni.
Te-am luat cu mine în tramvai, în uber, în tren, la Lidl, pe la amici pe acasă şi te ţineam aşa strâns în mână în buzunarul blugilor mei albaştri. Te-am ascuns şi prin alte buzunare, te-am uitat în blugi când i-am pus la spălat. Am fost şi eu neatentă.
Dar cea mai mare prostie a fost în ziua când, grăbită să ies din casă, mi-am zis: azi n-o să te iau cu mine. Nu mi-am luat nici căştile, nici telefonul, nici pe tine. Te-am pus pe raftul de sus al bibliotecii ca să nu cumva să păţeşti ceva, dar totuşi nu voiam să fii cu mine. Începusem şi eu să cunosc oameni, să mă simt bine, dar nu puteam să te pun în buzunarul din faţă, erai prea vulnerabil, iar eu, trebuia să stau la taclale cu lumea. E greu să stai în picioare.
Din ziua aia, uitat ai fost. Nici nu-ţi simţeam lipsa. Blugii parcă se aranjau chiar mai bine fără tine.
Azi mi-am dat seama că te-am pierdut. M-am uitat pe raftul de sus, prin sertare, pe birou, sub pat, prin cărţi, prin dulapul cu haine, în coşul de rufe, în maşina de spălat. Peste tot.
Te înţeleg dacă ai fugit de mine. Chiar te înţeleg.
Motivul scrisorii e că totuşi cred că trebuie să discutăm, să avem o despărţire adevărată.
Aştept răspunsul tău.
Pentru: Eu