Îmi amintesc că, la vremea respectivă, devenise cronică pentru mine tocmai senzația că îmi pierdusem capacitatea reală de a focaliza cu adevărat punctul în care mă aflam. Mi se părea uneori că trăiam din spatele unui geam aburit sau înghețat - o pojghiță ca o membrană transparentă învăluia oamenii și proiectele la care lucram, ca și cum ar fi fost nevoie ca ritmul acesta accelerat să fie cumva atenuat, să nu te dezintegrezi cu totul în fața unei viteze la care, deși îți dădeai toată silința, nu te puteai adapta. Trăiam de multă vreme un paradox - în ultimii ani reușisem cumva să adun mai multe vise, de la realizarea unor proiecte pentru mine importante, până la călătorii care îmi dădeau sentimentul unei libertăți foarte firești, dar asta venea la pachet cu presimțirea unei stări care mai târziu a devenit dominantă - aceea că nu mai aveam loc interior, că era prea mult. Să sar din carusel nu prea era posibil, deși încolțise în mintea mea ideea unei pauze. Sinceră să fiu, dacă nu dădea pandemia peste noi, nu cred că aș fi luat-o, dar stop cadrul care a urmat m-a silit, așa cum s-a întâmplat cu noi toți, s-o accept. Ba chiar, după șocul inițial, s-o binecuvântez!
Mi se pare și acum, la un an după ce am început să ne adaptăm la această pandemie - nu sunt sigură că folosisem vreodată termenul înainte! -, că boala asta a apărut ca să ne facă să ne oprim în loc. Și nu cred să fie frustrare mai acută și dificultate mai mare pentru noi decât lipsa mobilității! Nu știu alții cum sunt, dar mișcarea continuă era pentru mine și fugă și terapie. Deși tot pe mine mă purtam în spate de colo colo, parcă nu eram niciodată aceeași, soarele mă găsea de multe ori diferită dimineața dacă mă trezeam în alt loc și straturi de angoasă păreau să dispară ca prin farmec atunci când treceam cu nonșalanță dintr-o lume în alta. Și totuși... anul ăsta atât de diferit, de frustrant, de tragic, pe măsură ce ne-a pus la colț, ne-a forțat să vedem lucrurile deodată mult mai simplu și mai uman. Pentru mine a fost o coborâre bruscă din aeroplanul în care obișnuiam să zbor pe deasupra lucrurilor, crezând că detaliile te obosesc și te îndepărtează de marile obiective - când de fapt chiar ele sunt viața, iar ea nu poate fi trăită de sus, pentru că riști să-ți rupi gâtul și să ratezi complet sensul a ceea ce ți se întâmplă.
Odată ce m-am trezit la sol, o vreme am continuat să nu disting mare lucru, până când chiar pământul m-a salvat. Am petrecut primele două luni de realitate nouă, care au fost și cele mai dure în privința restricțiilor de toate felurile, în satul copilăriei mele. Grădina copilăriei a fost terenul noii mele vieți - mai plantasem flori și diverse semințe de legume și în alți ani, dar când fusese ultima dată când avusesem răgazul să le aștept să răsară și să urmăresc cum se deschid florile toporașilor ale căror rădăcini tot eu le adusesem, copil fiind, din pădure?
Pe mine pandemia m-a reînvățat bucuria lucrurilor mici și a măsurii, mi-a limpezit ochii și m-a făcut să văd detaliile cu adevărat importante. Revenirea la "viața de dinainte" încă nu s-a întâmplat: nici nu îmi doresc asta, cel puțin nu la aceeași viteză!
Odată cu întoarcerea în București, imediat după lockdown, în iunie anul trecut am reluat programul la galeria de artă contemporană pe care o deschisesem în urmă cu doi ani - Galeria Estopia. A fost o gură de oxigen atât pentru noi, cât și pentru artiști: în pofida dificultăților și restricțiilor, am avut un calendar de expoziții plin, aproape ca în "vremuri normale", iar între timp galeria a devenit și un fel de incubator care dospește idei de supraviețuire prin artă. La un moment dat i-am provocat pe artiști să descrie cum văd ei momentul "acum", și așa s-a născut, în septembrie, expoziția Foreseeing the Present, unde a fost vorba despre cum poate să arate prezentul, cu toate temerile, proiecțiile, incertitudinile, dar și promisiunile lui atunci când este tot ce ai. Lucrările care s-au coagulat din provocarea asta, puse împreună, păreau învăluite cumva într-o aură de "oracol", cum e cazul lucrării Andradei Feșnic, Some Kind of Still Life, a cabinetului de curiozități al lui Juhos Sandor sau a apocalipsei personale a lui Madar Reka. În mod paradoxal, perioada asta a adus mai mulți vizitatori în galerie, și mai mult decât înainte am văzut interesul lor viu, am simțit pulsul căutării, al dorinței de a cunoaște și de a vrea să facă loc artei în viața lor. Poate era aceeași intensitate și în trecut. Sau poate că am încetat să vedem viața și lucrurile din avion, am coborât cu toții pe pământ și începem să ne vedem mai bine între noi. Și să focalizăm detaliile care contează.
*