28.02.2021
Acum fix un an eram încă destul de inocentă, ca să nu spun ignorantă, în privinţa a ceea ce urma să ne dea vieţile peste cap. Pe la jumătatea lui ianuarie 2020 fusesem câteva zile la Milano şi văzusem la Palazzo Reale o splendidă expoziţie de bijuterii Van Cleef & Arpels, care acoperea istoria de peste un secol a celebrei maison française. Mă fascinase îndeosebi o bijuterie care arăta ca o catedrală - dacă îţi obişnuiai ochiul să caute detaliile şi să înveţe să le focalizeze, după o vreme începea să nu ţi se mai pară atât de minuscul filigranată, iar dacă voiai să te răsfeţi privind-o printr-o lupă, începeai să simţi cum dimensiunile tale uriaşe de privitor în comparaţie cu exponatul asupra căruia erai nevoit să te apleci ca să-l observi se topeau pe măsură ce miniatura căpăta proporţii aproape monumentale. Începusem să mă simt foarte agilă în pielea mea, ca un scafandru din ce în ce mai sigur că vede pe fundul mării, când m-a trezit lumina orbitoare de afară - ieşisem în Piaţa Domului şi îmi era nespus de greu să văd iar lumea macro, să survolez uşor pe suprafaţa ei, după ce mai devreme îmi lăsasem ochii să se odihnească în armonia detaliilor.


Îmi amintesc că, la vremea respectivă, devenise cronică pentru mine tocmai senzaţia că îmi pierdusem capacitatea reală de a focaliza cu adevărat punctul în care mă aflam. Mi se părea uneori că trăiam din spatele unui geam aburit sau îngheţat - o pojghiţă ca o membrană transparentă învăluia oamenii şi proiectele la care lucram, ca şi cum ar fi fost nevoie ca ritmul acesta accelerat să fie cumva atenuat, să nu te dezintegrezi cu totul în faţa unei viteze la care, deşi îţi dădeai toată silinţa, nu te puteai adapta. Trăiam de multă vreme un paradox - în ultimii ani reuşisem cumva să adun mai multe vise, de la realizarea unor proiecte pentru mine importante, până la călătorii care îmi dădeau sentimentul unei libertăţi foarte fireşti, dar asta venea la pachet cu presimţirea unei stări care mai târziu a devenit dominantă - aceea că nu mai aveam loc interior, că era prea mult. Să sar din carusel nu prea era posibil, deşi încolţise în mintea mea ideea unei pauze. Sinceră să fiu, dacă nu dădea pandemia peste noi, nu cred că aş fi luat-o, dar stop cadrul care a urmat m-a silit, aşa cum s-a întâmplat cu noi toţi, s-o accept. Ba chiar, după şocul iniţial, s-o binecuvântez!

Mi se pare şi acum, la un an după ce am început să ne adaptăm la această pandemie - nu sunt sigură că folosisem vreodată termenul înainte! -, că boala asta a apărut ca să ne facă să ne oprim în loc. Şi nu cred să fie frustrare mai acută şi dificultate mai mare pentru noi decât lipsa mobilităţii! Nu ştiu alţii cum sunt, dar mişcarea continuă era pentru mine şi fugă şi terapie. Deşi tot pe mine mă purtam în spate de colo colo, parcă nu eram niciodată aceeaşi, soarele mă găsea de multe ori diferită dimineaţa dacă mă trezeam în alt loc şi straturi de angoasă păreau să dispară ca prin farmec atunci când treceam cu nonşalanţă dintr-o lume în alta. Şi totuşi... anul ăsta atât de diferit, de frustrant, de tragic, pe măsură ce ne-a pus la colţ, ne-a forţat să vedem lucrurile deodată mult mai simplu şi mai uman. Pentru mine a fost o coborâre bruscă din aeroplanul în care obişnuiam să zbor pe deasupra lucrurilor, crezând că detaliile te obosesc şi te îndepărtează de marile obiective - când de fapt chiar ele sunt viaţa, iar ea nu poate fi trăită de sus, pentru că rişti să-ţi rupi gâtul şi să ratezi complet sensul a ceea ce ţi se întâmplă.

Odată ce m-am trezit la sol, o vreme am continuat să nu disting mare lucru, până când chiar pământul m-a salvat. Am petrecut primele două luni de realitate nouă, care au fost şi cele mai dure în privinţa restricţiilor de toate felurile, în satul copilăriei mele. Grădina copilăriei a fost terenul noii mele vieţi - mai plantasem flori şi diverse seminţe de legume şi în alţi ani, dar când fusese ultima dată când avusesem răgazul să le aştept să răsară şi să urmăresc cum se deschid florile toporaşilor ale căror rădăcini tot eu le adusesem, copil fiind, din pădure?

Pe mine pandemia m-a reînvăţat bucuria lucrurilor mici şi a măsurii, mi-a limpezit ochii şi m-a făcut să văd detaliile cu adevărat importante. Revenirea la "viaţa de dinainte" încă nu s-a întâmplat: nici nu îmi doresc asta, cel puţin nu la aceeaşi viteză!

Odată cu întoarcerea în Bucureşti, imediat după lockdown, în iunie anul trecut am reluat programul la galeria de artă contemporană pe care o deschisesem în urmă cu doi ani -Galeria Estopia. A fost o gură de oxigen atât pentru noi, cât şi pentru artişti: în pofida dificultăţilor şi restricţiilor, am avut un calendar de expoziţii plin, aproape ca în "vremuri normale", iar între timp galeria a devenit şi un fel de incubator care dospeşte idei de supravieţuire prin artă. La un moment dat i-am provocat pe artişti să descrie cum văd ei momentul "acum", şi aşa s-a născut, în septembrie, expoziţia Foreseeing the Present, unde a fost vorba despre cum poate să arate prezentul, cu toate temerile, proiecţiile, incertitudinile, dar şi promisiunile lui atunci când este tot ce ai. Lucrările care s-au coagulat din provocarea asta, puse împreună, păreau învăluite cumva într-o aură de "oracol", cum e cazul lucrării Andradei Feşnic, Some Kind of Still Life, a cabinetului de curiozităţi al lui Juhos Sandor sau a apocalipsei personale a lui Madar Reka. În mod paradoxal, perioada asta a adus mai mulţi vizitatori în galerie, şi mai mult decât înainte am văzut interesul lor viu, am simţit pulsul căutării, al dorinţei de a cunoaşte şi de a vrea să facă loc artei în viaţa lor. Poate era aceeaşi intensitate şi în trecut. Sau poate că am încetat să vedem viaţa şi lucrurile din avion, am coborât cu toţii pe pământ şi începem să ne vedem mai bine între noi. Şi să focalizăm detaliile care contează.




*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 1 martie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

1 comentariu

  • Frumoase tablouri
    Vicol, 02.03.2021, 17:24

    Cred că sunt de bun augur articolele scrise de curator. Frumoasă trecerea de la personal la profesional. Ne limpezi și noi mințile :).

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus