Mama mea şi-a trăit ultimii ani izolată în casă. "Cum e afară?", era veşnica întrebare, pe care mi-o adresa la sosire. Noaptea mă trezeam şi mergeam până la marginea patului, doar ca să-i ascult respiraţia. Dimineaţa îşi lua perlele şi o pornea la plimbare prin micul nostru apartament, devenit pentru ea o imensă grădină. Număra paşii, număra palmele aşezate pe zid, îşi imagina ghioceii din mâinile vânzătoarelor, privea cerul şi, în adâncul inimii, ştiu, îl aştepta pe fratele meu. El nu avea cum să vină. Morţii nu se întorc.
În anul 2020 m-am bucurat că mama e moartă de zece ani. Nu aş fi putut să o văd speriată şi tristă, nu aş fi îndurat tristeţea ei de a şti că oamenii sunt îngropaţi în saci de plastic negru, nu aş fi putut să-i spun: "În cimitirul din Bârnova Iaşilor, la Paşti, mormintele aşteaptă zambilele în tăcere." În anul 2020, la Paşti, nici mama nu a avut parte de pomenire.
Mi-am amintit ceea ce mă învăţase bunicul. Nu mi-am făcut provizii nebuneşti, nu m-am revoltat, nu mi-am făcut proiecte. Am spus doar că voi vedea într-o zi marea, asta dacă voi rămâne în viaţă. Şeful meu de la ziar a murit înainte de Paşti, nu l-au condus decât rudele, nu i-au văzut faţa.
Am învăţat că poţi să risipeşti o viaţă, dăruindu-le altora din preaplinul inimii tale. Însă, la capăt de tot, darul tău poate fi trecut sub uitare. Ce numeri, după ce ai pierdut cei mai buni prieteni? Te reinventezi, duci mai departe frumosul din cei care au trecut prin viaţa ta. Înainte de toate, visezi marea. Poate că într-o zi, acolo, pe ţărm, vor veni mama, bunica, tata, bunicul, fratele meu, şeful de la ziar.
Poate că am scris lucruri triste, dar în clipa aceasta sunt îmbrăcată foarte frumos, port perlele vechi, aştept ghioceii, aştept ziua de 1 Martie. Am cunoscut cândva un derviş rotitor. El mi-a spus că, la marginea mării, toate iubirile sunt posibile, toate speranţele capătă viaţă. Trăiţi.
*