Doi oameni de ştiinţă arborologi. Unul e din Satu Mare (B.P.) şi studiază salcâmul flaut, iar celălalt e din Tulcea (O.T.) şi-şi face lucrarea de doctorat despre arborele necuratului. Nu prea au nimic în comun, în afară de faptul că obiectele lor de studiu se află în Africa de Nord, şi nici unul dintre ei nu a ajuns şi nici nu cred că va ajunge să-şi afunde picioarele în nisipul marocan, doar în cel de la Mamaia şi de la Costineşti. Dar cum bine ştim cu toţii, la Mamaia şi Costineşti nu sunt decât palmierii uscaţi ai lui Agathon. Se mulţumesc şi ei cu ce pot, cu cărţi, cu lucrările de specialitate ale colegilor din străinătate, cu notiţe sărăcăcioase de pe Internet, cu seminţe la plic şi frunze din ierbar. Deci, cu mai nimic. Cu praful de pe tobă.
Să-i lămuresc pe neofiţii care nu ştiu cum stau treburile. Salcâmul flaut are ramuri ţepoase străbătute de zeci de mii de găurele săpate de cărăbuşi. Când vântul se strecoară în aceste orificii, salcâmul „cântă". Beduinii nu i-au dat numele de flaut, un european a făcut asta, nu mă întrebaţi cine şi de ce, că doar B.P. ştie mai bine decât mine.
Pentru B.P. (nu-l vom face de ruşine dezvăluindu-i numele), a studia orificile salcâmului din pozele făcute de un suedez ce s-a cărat în Africa doar ca să scape de nopţile lungi de la Stockholm, e ca şi cum s-ar holba la găurile femeii iubite, din fotografiile deocheate făcute de un pervers nesimţitor. Doar bărbaţii căsătoriţi, aflaţi la mare depărtare de nevestele lor tinere, ar putea înţelege cu adevărat drama lui B.P. Cei care s-au săturat de femeile lor, nu. Nu i-ar putea pricepe durerea, gelozia ruşinoasă atunci când îşi apleacă privirea pe texturile fine, pe găurile pozate de un alt mascul.
Arborele necuratului poartă acest nume pentru că luminează noaptea mai puternic decât un stâlp din faţa Primăriei din Tulcea, scoarţa lui secretând o cantitate mare de fosfor, iar stâlpul doar un banal bec. Cercetătorii străini care au dormit în deşert au putut să citească noaptea sub copac fără să folosească felinarele. Nu citeau în timp ce dormeau, ci înainte. Să se înţeleagă bine.
Printre acei oameni de ştiinţă nu s-a aflat şi O.T., cel puţin nu în carne, oase, piele şi păr. E posibil ca scheletul aburos al românului să fi bântuit sub aceşti arbori de mai multe ori, dar nu putem ştii cu siguranţă. Da, e adevărat că mulţi oameni sănătoşi la cap, cu familii normale şi slujbe serioase, sunt convinşi că noaptea sufletele lor îşi părăsesc trupurile din aşternut călătorind în astral, însă O.T. nu face parte dintre aceştia. În nici un caz nu crede în prostiile legate de astral, călătoriile lui imaginare reprezintă cu totul altceva.
Experimente, exerciţii mentale, alunecări în oniric, anticipări ale expediţilor viitoare. Faptul că de atâtea ori în autobuz, în drum spre bibliotecă, şi-a imaginat că fundul i se adânceşte în nisip şi nu că i se turteşte ca o plătică pe scaunul de plastic, nu înseamnă că e un lunatic din ăla de băgat în cămaşa de forţă. În ţeasta lui de multe ori a întors paginile tratatului despre polenizări sprijinindu-se cu spinarea de scoarţa luminată a arborelui. O singură dată a mers cu lucrurile mai departe, de data aceasta în staţie, pe ploaie, când s-a văzut clar slobozindu-se în asistenta catedrei de filologie, sub copac, fireşte, cu trupurile strălucind ca licuricii după apus. Când să iasă din dânsa, un vârf de umbrelă i s-a îndesat cu răutate în stomac, iar un pensionar cumsecade pe bună dreptate i-a dat un brânci, că doar îi încurca pe ceilalţi să urce în autobuz. Nefericitul incident l-a castrat într-un fel, deoarece de atunci n-a mai îndrăznit să invite pe nimeni sub copac. Se ducea doar el, imediat după ce-şi rezolva treburile. După ce le preda studenţilor despre flora din Carpaţii Orientali, după ce-şi plătea chiria şi factura la telefon, îşi permitea să dea o fugă până în deşertul african. Nu cu tot trupul, ci doar cu o parte din el, cea mai importantă.
Anul trecut B.P. şi O.T. s-au întâlnit la Cluj la un simpozion internaţional legat de pinii cu conuri ţepoase, un subiect cât se poate de plicticos pentru ei, ca şi pentru noi dealtfel. A fost începutul unei frumoase antipatii reciproce. B.P. nu pricepea de ce colegul său nu se entuziasmează cu referire la concertul orchestrei de salcâmi flaut, înregistrat de cercetătorii din Mozambic. Dobitocul!
O.T. s-a simţit de-a dreptul jignit când colegul său a afirmat cu tărie că nu l-ar încălzi cu nimic să doarmă sub o uriaşă veioză cu frunze. Dobitocul!
Cum se întâmplă în astfel de cazuri, altcineva s-a urcat în avion şi-a dormit sub arborele necuratului, dimineaţa la cafea gâdilându-l neplăcut la urechi trilurile salcâmului flaut. Un clujean pasionat de studierea cactuşilor din Arizona, cactuşi ce doar în America de Nord îşi iţesc spinii şi florile, în nici un caz în Africa.