Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Peter Gross: Aderăm la UE cu schimbări doar în hârtii


Cristina Rusiecki, un interviu cu Peter Gross

03.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Absolvent de Ştiinţe Politice, fost jurnalist, Peter Gross predă acum Mass media comparativă şi politică externă la Colegiul de Jurnalistică şi Mass media din California. Centrate pe Europa de est încă dinainte de '89, studiile sale se situează în punctul de convergenţă dintre ştiinţele politice, sociologie, antropologie şi psihologie. De curând în România i s-a publicat a patra carte despre jurnalism, o analiză comparativă despre mass media în toate regiunile est-europene.


Cristina Rusiecki: Susţineţi în carte că mass media din ţările estice nu a avut un rol important, nu a reuşit să devină a patra putere în stat ca în societăţile democratice şi nu a ajutat transformarea decât indirect, aproape ca un accident. Cum se explică fenomenul acesta?

Peter Gross: Schimbările de după '89 au fost mai mult schimbări de sistem, s-au văzut mai puţin în societate. Mass media le-a reflectat fără să poată interveni în societate. În primul rând a oglindit puterea politică şi economică: o economie încă în schimbare şi o cultură care mai are nevoie de vreo 20-30 de ani ca să se transforme. Cea mai importantă pentru schimbarea în mass media e cultura politică. Societatea civilă e bine formată, dar slabă, relaţiile ei cu puterea politică sunt cu totul dezechilibrate, lucru care se vede bine şi în mass media. În plus, patronii mass mediei au foarte multă putere, economică şi politică, aşa că jurnaliştii nu sunt independenţi. Să vă dau un exemplu. În afară de cei, foarte puţini, care fac bani din afacerea asta, jurnaliştii nu sunt plătiţi foarte bine, nici aici, nici în Cehia, nicăieri. Trebuie să lucreze în două sau trei locuri ca să supravieţuiască. Şi atunci nu se mai pot profesionaliza.

C.R.: Dar, dacă spuneţi că patronii lor au atâta putere economică şi politică, cum de nu pot să influenţeze starea de lucruri şi societatea?

P.G.: Pentru că jurnaliştii nu s-au organizat foarte bine şi n-au luptat prea mult sau prea eficient pentru independenţa presei. În ţările estice nu s-a stabilit încă rolul presei.

C.R.: Există un rol unic al presei la care toţi ar trebuie să subscrie?

P.G.: În general, da. Rolul presei într-o democraţie e să informeze. Fără informaţii, oamenii nu pot fi cetăţeni într-o democraţie. Apoi presa aduce o varietate de opinii, dar asta e secundar.

C.R.: Bine, dar presa informează, chiar şi în România.

P.G.: Sigur că da. Problema este - şi e valabilă pentru toate ţările est-europene - că presa e foarte partizană. În anii '90 era mai mult politică, cititorii se agăţau de o anumită revistă sau de postul de televiziune sau de radio cu care aveau ceva în comun, ideologic sau politic. Acum ziarele, fiind politizate, nu fac un jurnalism profesionist care să informeze despre tot. Alegerea evenimentelor se face în funcţie de politica ziarului. Ceea ce înseamnă că unele lucruri rămân neacoperite.

C.R.: Înţeleg că manipularea e cu mult mai subtilă din moment ce ziariştii informează totuşi, dar stabilesc dozajul în care uzează de anumite informaţii eliminând altele.

P.G.: Da. Asta se face şi în America, dar numai în scopuri politice. Se manipulează, mai ales în ultimii 20-30 de ani, pe toate căile: prin cuvinte, prin organizarea articolului... Şi la noi s-a politizat mass media, după cum s-a politizat şi societatea. Aici oamenii au norocul că se pot informa dacă citesc trei sau patru sau cinci ziare. Fiecare îi dă o bucăţică din peisajul unei zile. Ei, bine, nimeni nu face asta. Cei mai mulţi citesc doar un singur ziar, pe care-l aleg în funcţie de partizanatul politic.

C.R.: Ceea ce înseamnă că nu au o perspectivă completă. Dar, până la urmă, opţiunea e a lor.

P.G.: Sigur că da. De-aia şi spun că un lucru pe care nu l-am făcut, în '90, noi, cei care am venit din Occident sau din America, e că nu ne-am propus să ajutăm şi la educarea cetăţenilor, să le arătăm cum anume să folosească mass media, la ce e importantă într-o democraţie, care trebuie să fie standardele de jurnalism. Nimeni n-a făcut-o, aşa că societatea civilă sau cetăţenii nu ştiu ce să ceară de la mass media.

C.R.: Care ar fi primii paşi ca lucrurile să se regleze?

P.G.: Ar trebui ca jurnaliştii să se organizeze mult mai bine ca să negocieze cu patronii şi cu puterea. Apoi trebuie schimbate legi, mai ales legea defăimării, care există în orice cod penal din lume. De altfel a fost şi recomandarea Consiliului Europei. Apoi, cum spuneam, trebuie educată societatea civilă. Numai cu ajutorul ei jurnaliştii pot crea o altă atmosferă, un alt mediu. Dar merge încet în toate ţările estice pentru că aceasta ţine de cultura politică.

C.R.: Ce înseamnă cultura politică? Cum sună definiţia foarte accesibilă a lui Peter Gross?

P.G.: Cultură politică înseamnă modul în care cetăţenii tratează în relaţia cu guvernanţii şi modul în care aceştia îi percep: cum îşi percep legile şi angajamentele, cum se respectă unii pe ceilalţi.

C.R.: Vorbiţi în carte şi despre particularităţile culturii politice în ţările estice.

P.G.: Da. Aici cultura politică e un amestec de mentalităţi rămase de dinainte de al doilea război mondial peste care s-au suprapus modelele comuniste, apoi cele născute după '89, fără nici o organizare şi fără nici o ţintă clară. Un amestec de mituri, utopie, şi viziuni care se leagă de o democraţie ce scapă oricărei definiri.

C.R.: Care mituri şi care utopie?

P.G.: Prea multe. Fiecare ţară are mituri. De exemplu cum arăta cultura politică română înainte de război, ideea că în anii '20 s-a stabilit o democraţie - care, în treacăt fie spus, a fost foarte superficială, mai mult teoretică decât reală - toate sunt nişte mituri. La care s-au adăugat cele comuniste, cum ar fi că nu e nevoie de nici un ajutor din afară.

C.R.: Acum începe să se mai spulbere mitul acesta, nu mai suntem în '90 când strigam: Nu ne vindem ţara!

P.G.: Dar schimbarea se opreşte aici. Şi la polonezi, şi la unguri, şi la cehi, şi aici se menţine convingerea că, dacă se aderă la organizaţiile trans-atlantice, schimbările trebuie să fie doar pe hârtie. Punem pe hârtie reguli noi şi UE citeşte şi spune, da, asta voiam, gata, hai că v-aţi schimbat. Adevărata schimbare ţine de felul în care regulile noi se aplică, mentalităţile se schimbă, ţine de relaţia dintre societatea civilă şi economie, pe de o parte, şi guvern sau stat pe de altă parte. În mijlocul acestei situaţii complexe găsim totdeauna cultura politică şi mass media. Dacă ea e într-adevăr independentă, jurnaliştii sunt profesionişti şi au cultură generală, atunci ne putem aştepta ca mass media să aibă un aportul la schimbare. De fapt lucrul acesta nu se întâmplă niciunde în ţările estice pentru că jurnaliştii nu sunt independenţi.

C.R.: Susţineţi că partizanatul politic a împiedicat apariţia unei prese profesionalizate. Care sunt argumentele?

P.G.: Păi, trebuie să luaţi în considerare ce s-a-ntâmplat imediat după 1989. Peste tot a existat o presă centralizată de partid. Când scrii în sprijinul acelui partid nu se mai cheamă jurnalism. Apoi şi-au pus amprenta şi necesităţile economice. Aşa că presa a devenit o mixtură de senzaţional cu divertisment. Plus partizanatul politic. Întâi salariile, apoi instabilitatea politică i-au împiedicat constant pe jurnalişti să se profesionalizeze. Să vă dau un exemplu. În afară de cei, foarte puţini, care fac bani din afacerea asta, jurnaliştii nu sunt plătiţi foarte bine, nici aici, nici în Cehia, nicăieri. Trebuie să lucreze în două sau trei locuri ca să supravieţuiască. Evident că atunci nu se mai pot profesionaliza.

C.R.: Cum arată jurnalistul deja profesionalizat?

P.G.: E cel care respectă standardele şi care nu-l lasă pe patron să se bage în treburile lui. E cel care, dacă nu respectă aceste standarde, e dat afară. Iar aceste standarde sunt stipulate în funcţie de rolul mass mediei. Şi, dacă rolul mediei nu e unul de informare, ci de partizanat politic, atunci obţii un jurnalism de analiză, de polemică, de opinie. Toate sună bine, dar nu servesc la informare. Cetăţean fiind, vreau să-mi formez propriile mele opinii. Prima dată am nevoie de informaţii, de fapte. Sigur, plasate într-un context.

C.R.: Dar cititorul e bombardat de o sumedenie de informaţii. Pe care s-o aleagă ca să-şi formeze propria opinie?

P.G.: În primul rând să fie atent la ştiri, care-i interesează pe cei mai mulţi şi sunt cele mai importante. Întreaga mass medie cade de acord când un anumit subiect e mai important decât altele. Indiferent de informaţia primită, de sursele ei, de perspectiva în care e prezentată de către jurnalişti, fiecare din ei decide, conform standardelor universale, că o poveste e mai importantă decât alta.

C.R.: Dar noi vedem că, în România, pe cei mai mulţi îi interesează mai degrabă ştirea de senzaţie.

P.G.: Şi sportul. Acum vorbim despre comercializarea mass mediei. Presa are, însă, o responsabilitate mai mare decât să vândă numai ce interesează publicul.

C.R.: Cum se responsabilizează jurnalistul american? Cum s-a deprins el cu acest al optulea simţ care a ajuns să-i determine inconştient opţiunile?

P.G.: Bine, au trecut vreo două sute de ani până am ajuns aici. Ţine de cultură şi de cum negociază diferitele părţi ale societăţii. Cititorii ştiu ce vor ei de la presă. E un lucru înţeles şi de jurnalişti, şi de politicieni, şi de guvern, până la urmă presa e o sinteză între toate elementele societăţii. În ultimii ani au fost numeroase ocazii când un ziarist a scris ceva neadevărat. Imediat a fost dat afară. Până la urmă jurnalismul este o artă.

C.R.: Da, dar arta presupune şi o formă de seducţie care, la jurnalişti, ţine de cât de frumos ştiu ei să scrie sau să vorbească sau să filmeze ca să capteze atenţia.

P.G.: Eu aş spune altcumva. Lectura e mai plăcută dacă articolul e bine scris. Seamănă mult cu literatura. Nu acelaşi gen de poveste, dar la fel de bine scris. Totuşi, în povestea de la ştiri, esenţiale trebuie să rămână faptele.

Notă: Acest interviu a fost preluat din revista "Cultura".

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer