Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Şi totuşi suntem de nedezlipit. Nu e ca şi cum am avut de ales. M-ai luat ostatic. Nu mă bagi în seamă. Nu mă hrăneşti. Mă tachinezi. Iar de fiecare dată când se întâmplă asta eu încep să mă zbat. Nu e ca şi cum aş putea să mă opresc. Asta mă chinuie şi mai tare. I-ai lăsat să mă rupă în bucăţi. Cum? Cuuum? Depindem unul de altul. Chiar dacă tu nu vezi. Sau poate nu auzi. Poate ar trebui să încerc şi mai mult. Dar cât de tare să bat? Cât de tare să bat în piept ca să mă auzi?
