- Ca nişte grisine s-au rupt! Crac, crac! le spune vizitatorilor din spital, făcându-i să regrete că nu şi-a rupt şi mandibula sau limba.
Dar nu sunt cunoştinţele lui, ci rudele şi prietenii altor pacienţi, pentru că la el nu vine nimeni niciodată.
Un incident asemănător, din care va rezulta încă o dată cât de dăunător e tutunul, s-a petrecut şi cu Marcel Sturzu, în vârstă de 32 de ani din oraşul Victoria. Omul a vrut să dea o fugă până la chioşc să mai cumpere o sticlă de vodcă, dar de obosit ce era i-a trebuit o maşină. A împrumutat Dacia unui necunoscut, dar cum nu se clintea din loc, s-a uitat cu bricheta aprinsă la rezervor, să vadă dacă mai are sau nu benzină. Mai avea. N-a sărit în aer din cauza brichetei, cum au bănuit poliţiştii la început, ci din cauza ţigării care i-a scăpat dintre buze chiar în rezervor. Era aprinsă. Medicii i-au reconstituit parţial trupul din ce s-a mai putut recupera de pe stradă. O bucăţică din nas şi pielea de pe bărbie au ajuns în corcoduşul din faţa blocului, apoi în ciocurile şi burţile unor vrăbii.
Povestea nu se termină aici. După o lună de comă şi după ce s-a obişnuit cu gândul că toată viaţa va trebui să ocolească oglinzile, vitrinele şi toate suprafeţele în care şi-ar putea vedea chipul desfigurat, Marcel Sturzu a avut bucuria să constate că are o vizitatoare. Vânzătoarea de la chioşc l-a vizitat prima dată la câteva zile de la accident. A mers să-l vadă pentru că a auzit că n-are pe nimeni, şi ea e o femeie sufletistă cu batic, din aceea care merge pe stradă cu broşuri despre viaţa de apoi.
Cum spuneam, toată nenorocirea de la ţigară i s-a tras. Dacă ar fi fost nefumător de la bun început, nu i-ar fi căzut chiştocul în rezervor, n-ar fi sărit în aer, ar mai fi avut şi acum tot nasul, degetele, sfârcurile şi părul din cap, nu s-ar fi căsătorit cu pocăita. După accident Marcel a scăzut în înălţime şase centimetri, iar după căsătorie, încă trei sau patru. A devenit şi el abstinent, n-a mai băut, n-a mai fumat şi nici altceva n-a mai făcut, mai ales că nu mai avea cu ce şi cu cine. În primul an a fost relativ bine, pentru că vederea nu îi revenise complet. Stătea comod pe un fotoliu, înconjurat de perne, cu sticluţele şi cutiile de medicamente lângă el. Era fericit că nu va mai avea niciodată grija zilei de mâine, pentru că soţia avea serviciu. Apoi, după ce a mai prins vlagă în ochi, timp de mai multe luni a stat în fotoliu şi s-a uitat la soţia lui, zi de zi, cum croşetează mileuri de pus pe mobilă şi televizor. De la asta i s-a tras nebunia.
Într-o zi de joi l-au internat la ospiciul din Vulcan. În ambulanţă striga Bum, Bum, Bummmm, ummmmm, Bum! Se uita suspicios la toţi, bănuindu-le pe infirmiere şi pe ceilalţi pacienţi că ascund o ţigară aprinsă la spate. Acum îi este teamă de chiştoacele de lângă ghereta paznicului şi de brichete, iar de scrumiere se fereşte panicat ca la vederea unei vipere. În rarele zile de luciditate, realizează că este nebun şi că nevasta l-a internat la ospiciu. Atunci toate cicatricele prost vindecate se înroşesc parcă şi mai mult, se lungesc pe corp şi-l mănâncă, şi le simte jilave ca nişte pansamentele umede mânjite cu rivanol şi puroi Din fericire astfel de momente nu sunt dese, ca o reacţie de apărare a organismului mintea i se blochează din nou, i se retrage pe tăcute în găoace. De acolo se vede întreg şi neted la piele, cu tot ce-i trebuie în pantaloni, fără soţia pocăită, fără mileuri. Se crede pompier şef peste alţi pompieri neşefi. Uneori reuşeste să fugă, dar nu se ştie de ce că nu face mare lucru afară. Doar se plimbă pe strada aceea unde maşina a făcut bummmm.
În zilele în care îi este teamă stă într-un colţ şi sughite, iar dacă e nevoit să meargă prin curte, ocoleşte zonele cu chiştoace închizând ochii, orbecăind cu mâinile înainte. Dacă nu le vede, înseamnă că ele nu există. În zilele în care nu îi este teamă, bolnavul Marcel strânge toate resturile de ţigări într-o pungă de plastic şi le depozitează lângă gard într-o grămadă ce aspiră la rangul de piramidă egiptea nă.