Berzele anormale, ca astea ale noastre, nu fac ouă, în schimb fură mingi de pe terenul de golf şi le clocesc. Mi se pare teribil de trist să cloceşti nişte mingi pentru că din ele sigur că nu vor ieşi pui care să halească broaşte, lipitori, râme şi scoici, şi care să zboare în Africa de Est.
Povestea asta e adevărată, spre deosebire de cea cu berzele care duc bebeluşi roz în cioc, o minciună sfruntată pe care n-o mai cred nici copiii de la grădiniţă.
Anul trecut, vara, în judeţul Olt trăiau 762 de berze. Adică mai multe, pentru că 44 de primari nu le-au numărat, prin urmare nu au trimis datele la Agenţia pentru Protecţia Mediului. Din acest motiv noi putem să presupunem că în Olt trăiau 900 de berze, sau 1.500, sau 4.000. Un matematician ar putea să aproximeze mai bine decât mine. Să presupunem că într-o comună cu trei sate şi un primar nenumărător de cuiburi, sunt circa 1.500 de hornuri. Din câte am observat eu, într-un sat doar şapte, maxim 12 hornuri sunt ocupate de berze. Fiecare cuib conţine o barză, un bărzoi şi două ouă cu doi pui în ele, dar până să numărăm noi hornurile, precis vor sparge coaja, ceea ce ne va încurca la socoteală.
În Braşov e un numărător de berze. E pensionar, normal, pentru că oamenii care au de lucru n-au timp să le numere. Păcat, mă gândesc că statul ar putea să plătească un om care să se plimbe prin ţară în căutarea lor, să le numere şi să le treacă într-un tabel. Tabelul poate fi util la ceva, fără îndoială. Acel om aş putea să fiu eu, doar să nu mă pună cineva să le adun, să le scad, în funcţie de judeţe, hornuri, ouă clocite sau neclocite, densitatea populaţiei şi firele de înaltă tensiune.
În toată lumea trăiesc 170.000 de perechi de berze albe, din care în Europa 120.000 de perechi, încă o dovadă că ele sărmanele n-au nici o treabă cu bebeluşii bucălaţi, pentru că sunt prea puţine ca să-i ducă pe toţi la casele lor. Un om deştept, ornitolog, a dedus din tabele că în România locuiesc între 4.000 şi 6.000 de perechi, în Ungaria – 5.500 de perechi, iar în Serbia, 800 de perechi. Tabelul ăla e cumsecade, din moment ce spune că noi avem mai multe decât vecinii. Din păcate, cele mai multe cuibăresc în Satu Mare şi Timiş, mi se pare chiar nedrept, din moment ce eu nu locuiesc acolo! Îi sfătuiesc pe primarii numărători de cuiburi să evacueze câteva, să le trimită la munte, unde locuieşte şi persoana mea.
Berzele cu cetăţenie română pleacă spre sfârşitul verii la cuiburile din Africa, pe ruta: Bosfor, Suez, Valea Nilului, Africa Tropicală, Africa de Sud. Sute de mii de păsări se întâlnesc an de an deasupra strâmtorii care separă Marea Neagră de Marea Marmara, spre bucuria marinarilor care se uită la dânsele, atunci când nu sunt ocupaţi cu spălatul punţilor, vodca şi damele din lupanare. Întotdeauna mi-a plăcut cum sună cuvântul luuu...paa...nar! Lupanar cu felinar sau lup cu penar.
Păsăroaiele din occident o scurtează prin strâmtoarea Gibraltar, ar fi absurd să ocolească prin Balcani. Nu ajung toate, pentru că pe drum unele sunt mâncate de triburile africane, iar altele sunt împuşcate din greşeală de soldaţii care se războiesc cu alţi soldaţi. Mă gândesc eu, deoarece nu cred că militarii de gherilă nigerieni sau congolezi trag cu bună ştiinţă în păsări, n-au de ce să se lupte cu ele, nu cred că superiorii le dau gloanţe pentru aşa ceva. Ce-ar avea de câştigat? Dacă un militar ucide un bărzoi nevinovat, aflat în trecere pe acolo, n-ar avea cum să-şi facă de cap cu barza mortului, n-ar putea să locuiască în cuibul lui şi nici să-i mănânce broaştele, râmele şi lăcustele. Muniţia unui bărzoi furios aflat în legitimă apărare, constă în excrementele toxice care ard până şi firele de înaltă tensiune. Dar până să ajungă să facă ceva în capul soldaţilor, precis că va fi împuşcat în aripă sau în piept. Dintr-un bărzoi viu alb, s-ar transforma într-un bărzoi mort roşu.
Idee grozavă pentru un roman poliţist: criminalul mârşav (neapărat mârşav, cu vagi nuanţe de cumsecădenie), pune noaptea un cuib pe stâlpul electric din faţa casei viitoarei victime, cu păsările de rigoare, complice fără voie la infracţiune. Cu timpul dânsele îşi vor lăsa excrementele toxice pe fire, se va produce un scurtcircuit şi stâlpul se va prăbuşi cu zgomot şi scântei pe casă. Nenorocirea se va produce chiar la o zi după ce victima şi-a cumpărat pantofi noi de mers la nunta unui unchi prin alianţă.
Detectivii nu vor putea descoperi niciodată adevărul.
Nu ţin să pozez berze atunci când voi fi plătită să le număr. Variante nu sunt multe: barză pe cuib, cuib cu barză şi pui, lângă baltă cu o broască în cioc, în zbor, scărpinându-se sub aripă, călare pe un tractor... Perfect ar fi să le dresez, să-mi pozeze cum le spun eu, fără să cârcotească. De exemplu, dacă le spun la vreo 10, să înconjoare un măgar, aşa să facă! Imagine alb negru, cu granulaţie mare: un măgar pe mijloc, cu privirea îndreptată spre obiectiv. E înconjurat de berze abulice care se prefac că nu pozează, vânturându-şi aripile, clămpănind cerul. În Bosfor mi-ar prinde bine un bărzoi în braţele unui turcoaice cu voal turcoaz, un turban în fundal, vag conturat, fără capul şi trupul de rigoare.
Le voi plăti în lăcuste. 20 de lăcuste pe o oră de pozat, pentru fiecare pasăre, fireşte, se poate negocia. Cu broaştele aş ieşi mai ieftin, pentru că sunt multe în balta de lângă cartierul în care locuiesc. În fiecare noapte când merg acasă, pe străzile pustii se aude un fel de oac, oac, oac, în cor, dar nu sunt orăcăituri normale, ci de-a dreptul sinistre. Uneori mă întreb dacă chiar există broaşte în balta aia, suspectându-mă că am auzenii. Nu-i bine să auzi orăcăituri atunci când nu sunt broaşte prin preajmă. Mă gândesc eu aşa. Mâine dimineaţă mă voi duce să verific. Sper să le găsesc. Nu le voi face nimic, n-am de gând să le iau la borcan şi să umblu cu ele prin oraş, în ideea că voi găsi berze care să-mi pozeze. În oraş oricum nu sunt.