- Omul ăsta are o faţă de moluscă!
În capul meu am făcut aprecierea, aşa că domnul în cauză s-a dus la casa lui fericit sau nefericit, aşa cum era el, fără să audă vorbele. Berzele se hrănesc cu moluşte? Ar fi trebuit să-l opresc pe omul ăla, să mi-l fac asistent, fără tăgadă că păsările îl vor găsi simpatic şi se vor mişca dezinvolt în preajma lui. Mă voi uita pe stradă după el, în special pe lângă piaţa de peşte. Nu ştiu de ce, dar mi se pare normal ca unu care are o moacă gelatinoasă de moluscă să-şi bage în burtă mult peşte. În special hamsii, crapi şi tentacule de caracatiţă.
N-ar trebui să mă complic totuşi. Râmele sunt mai la îndemână, în toate grădinile trăiesc, în parcuri, foste spaţii verzi, gropi de gunoi, cimitire şi mahalale, păduri şi livezi. Practic peste tot unde există un petic de pământ neacoperit cu ciment. Cimentul nu face bine râmelor, n-au cum să iasă prin el, sunt prea moi ca să-l găurească. Sunt curioasă dacă la noi în ţară există cineva care să studieze aceste umile fiinţe, viitoare modalităţi de plată pentru şedinţele foto. Cea mai mare râmă din România, pe nume Octodrilus permagnus, din motive obscure trăieşte în Munţii Apuseni. Are peste 70 de centimetri lungime, pe când una obişnuită, mai puţin, cam cât un deget mijlociu de adult sau cât două degete mijlocii de copil care după ploaie se joacă în bălţile din faţa blocului şi taie râmele cu un ciob de sticlă de bere. Darwin a studiat mai bine de 40 de ani aceste târâtoare, din motive care îmi scapă, le-a găsit destul de interesante cât să-şi piardă timpul cu nasul în ele. Cândva în secolul al XIX-lea a publicat lucrarea"Formarea humusului sub acţiunea râmelor, cu observaţii asupra obiceiurilor lor". N-am citit-o, aşa că n-am de unde să ştiu ce obiceiuri au dânsele, şi sincer nici nu mă interesează. Viaţa mea nu se va schimba dacă voi afla în ce fel se târăsc jivinele în pământ. Pardon, în humus. Îmi imaginez că o conferinţă despre Octodrilus permagnus nu se poate ţine decât într-o sală cenuşie, imensă, cu un vag iz de mucegai, într-o zi cu o ploaie rece monotonă, ce anunţă doar rufe jilave şi reumatisme. Profesoara buhăită, ce aduce din depărtare a broscoi bătrân, şi-ar freca încheieturile înţepenite înainte de a se apuca de vorbit despre humus în faţa unui auditoriu masculin restrâns ca număr. Prin ciorapii de culoarea piciorului cei din primele rânduri îi vor zări varicele asemănătoare cu cele ale nevestelor de acasă. Ploaia va îmbiba pereţii exteriori, se va infiltra prin acoperişul senilizat de vreme, prevestind o vreme şi mai mohorâtă.
Un borcan de râme pentru o barză cred că ar fi suficient.
Cineva mi-a spus că cele mai multe broaşte din lume trăiesc şi mor în lacul Titicaca din Munţii Anzi. Se pare că acolo, în momentul de faţă sunt o mie de milioane orăcăitori. N-am ce să fac cu atâtea, nu există suficiente berze în lume pentru broaştele din Titicaca. Aş putea căuta pe Internet un puşti isteţ, un Jose Pasos ori un Ernesto Chavez, care să-mi caute acolo cele mai babane şi sănătoase specimene, obligatoriu şi masculi şi femele, pentru că pe avion, în timp ce vor călători spre mine, poate că-şi vor face treburile şi la aterizare voi primi broaşte cu surprize. Va fi o investiţie sigură. Pe puşti îl voi plăti cu 50 de dolari pentru 10 borcane pline. Încă nu ştiu câte broaşte intră într-un borcan pântecos de compot. Trebuie să mă interesez din timp ce dimensiuni au, pentru că cele mai mari din lume cântăresc cam 3 kg şi jumătate, însă de soiul ăsta sunt doar în Camerun. În nici un caz nu vreau broscoi din ăştia uriaşi, 1: pentru că nu încap în borcan, 2. pentru că o barză normală n-ar putea să le înghită, 3. pentru că ar putea băga în sperieţi păsările şi nu vor mai fi bune la nimic. În plus nu ştiu cum vor reacţiona în faţa aparatului foto. Dacă îşi vor pune balele pe Canon sau vor înghiţi obiectivul?? Nu vreau să risc.
În Brazilia trăieşte singura specie de broaşte din lume care muşcă şi latră la fel ca un câine. Până acum nu am întâlnit pe nimeni care să fi fost înhăţat de fund de un asemenea specimen, dar asta nu înseamnă că nu există, din moment ce cărţile de zoologie spun asta. Personal prefer câinii cu patru labe, coadă, blană şi urechi, care să tăvălesc prin iarbă şi-şi bagă botul unde nu trebuie, care sapă în grădina cu lalele a vecinului şi se ascund de pisici. Nu-mi pot imagina un broscoi verzui mucegăios stând tolănit în fotoliu din dormitor, salivând la clătitele de pe masă, lătrând în spatele uşii la femeia care a venit să citească lumina sau ridicându-şi piciorul lângă toţi pomii din cartier. Şi cum să-l cheme? Broscoiul Lăbuş, Rex, Jumbo, Rocky? Neaa, nu merge. Ar fi în stare ca în drum spre cabinetul veterinarului, să sară în toate fântânile arteziene întâlnite, şi să te tragă şi pe tine cu lesa. E adevărat, în oraşele noastre sunt puţine fântâni arteziene, în schimb sunt destule gropi în asfalt umplute cu apă noroioasă .