Lady, please, don’t say maybe, try this time to say for sure

Săptămâna trecută, după despărţirea de tine, m-am plimbat "de-a botanica", agale şi convalescent. Am privit plantele înalte şi zvelte de Mărită-mă, mamă. Amuzat de denumire, am mai descoperit: iarbă împuşcată, amăruţă, steliţă vânătă, săbiuţă, gâscariţă, umbra iepurelui, lemnul Maicii Domnului. Printre irişi şi begonii, crăiţe, scaeţi şi micşunele.

Astăzi am vrut să salvez o lăcustă care stătea pe scară, la intrarea în redacţie. N-am încercat să o prind direct cu mâna, pentru că mi s-ar fi zbătut în palmă, aşa că am luat un pahar de plastic şi, după ce am prins-o, l-am acoperit cu palma. Ea a dat să iasă şi, când m-a atins, m-am ferit. A zburat pe trotuar şi două vrăbii s-au repezit spre ea. Le-am gonit, lăcusta a făcut un salt şi acolo unde a aterizat, vrăbiile au ajuns înaintea mea, sfârtecând-o. Întâmplarea m-a întristat, dându-mi un sentiment de vinovăţie împletită cu neputinţa de a repara ceea ce se întâmplase.
Elena m-a întrebat de ce sunt supărat şi i-am spus Povestea bunelor intenţii, de John Elsom, ca să amintesc titlul unei piesă ce se joacă în Oraş, în varianta cu final trist, în care fusesem implicat.
Ea a zis că am făcut o faptă bună: am hrănit o vrabie!

Am plecat devreme de la serviciu. Aveam umbrelă şi aveam adidaşi, mi-a fost drag să mă plimb prin ploaie, am ignorat murmurul pulmonar, pe care mi l-a sesizat medicul de familie şi despre care Dan zice că sună precum El Nino ("Sub un nume tandru, abia şoptit, se pot ascunde fel şi fel de chestii").

Seara a crescut, s-a făcut noapte. Umbrela e deschisă, pe covorul camerei mele.
Am mâncat covrigi şi mi-am făcut ceai. Cu lămâie. Două căni mă aşteaptă, pe pervaz.
Iulia şi Doamna Pisică dorm în pat, în poziţii asemănătoare. Ating tastele cu grijă, să nu le trezesc. Mai devreme am început o nuvelă, într-un caiet cu arc.

Căştile îmi sunt pe urechi, aşa că la mine e muzică. Harald a înregistrat CD-ul ăsta în închisoare. Ascult Lady, please, don’t say maybe, try this time to say for sure şi gândurile mele sunt către tine. Nu ai dat nici un semn, de la întâlnirea noastră. Nu mi-ai răspuns la e-mailuri. Îmi ţiuie în urechi tăcerea asta, dar nu mă ispiteşte gândul de a răspunde în acelaşi fel. E o lumină care străluceşte în fereastra ta, dar tu nu deschizi. Ai pe altcineva lângă tine, spune cântecul, mai departe şi găsesc în cuvintele astea explicaţia absenţei tale.

Chiar şi cu căştile pe urechi am auzit telefonul din hol. Cristina voia să ştie dacă merg la Sighişoara, la festivalul de artă medievală.
"Te sun mâine şi îţi spun", i-am răspuns. "Tu ce mai faci?"
"Mi se întâmplă tot soiul de ciudăţenii. Eu sunt convinsă că în jurul meu universul se curbează altfel. Îţi povestesc, dacă mergi la festival", zicea.

Mi-am amintit că Adriana este în oraş, Iulia îmi spusese asta, cu o seară înainte. Am sunat acasă la ea. Mi-a răspuns doamna B şi mi-a spus că Adriana a plecat din nou în Ardeal.
Îmi place să cred că m-a iubit cândva. Eu am vrut s-o iubesc mai târziu (sau, poate, când am vrut eu s-o iubesc se făcuse târziu).

M-am mutat în camera vecină şi am deschis televizorul. În episodul ăsta din Ally McBeal, o tipă care crezuse un timp că e însărcinată şi îşi făcuse unele planuri, află că nu se află în această stare. "Sarcina n-a fost reală, dar pierderea, da", îi spune prietenul ei. Noi nu trăim o poveste de dragoste, dar când vom rupe orice legătură, pierderea va fi adevărată. Nu ştiu dacă pentru amândoi.

Iulia a apărut în uşă ca un ursuleţ somnoros. Mi-a spus cum a furat-o somnul şi câte avea de pregătit (ea şi Luigi şi-au luat ieri biletele de avion pentru o vară în Scandinavia). I-am spus că ploaia e de vină.
S-a dus în baie şi, între timp, am oprit televizorul şi am privit pe fereastră asfaltul lucios şi picurii în lumina stâlpilor stradali.
"Unde e CD-ul cu Cohen?" m-a întrebat Iulia, mai târziu, din camera vecină.
"În plasa roşie", am strigat.
"Şi cartea de poezie?"
"În plasa roşie".
Acolo pusesem CD-uri şi cărţi pentru tine în ziua când avusesem întâlnire, la teatru.
"Plasa roşie, ca un fel de seif", a zis Iulia.

Atunci a primit un telefon, de la o fată pe care nu o cunoştea. Ada o rugase să-i aducă turtă dulce, Iuliei, în ajun de ziua ei. (Ada e din Bucureşti, fata asta de la noi din Oraş). Şi-au dat întâlnire jos, în faţa blocului.
"Să-ţi iei umbrela!", am strigat după ea, dar nu m-a ascultat, are o relaţie specială cu ploaia.
În timp ce lipsea, am privit un filmuleţ turnat în România, în care o fostă iubită a lui Harald, cânta şi plimba după ea, pe câmpuri, un coş mare. O femeie frumoasă, care l-a părăsit cu o zi înainte de lansarea cărţii lui.
Iulia s-a întors cu praline şi o floare. Necunoscuta nu găsise turtă dulce, era totuşi noapte. Dar întâlnirea asta neprevăzută, aranjată de o prietenă de la distanţă, avusese efectul emoţional scontat. Trăim, mi se pare, în primul rând, pentru a dărui sau a primi astfel de întâmplări.
"Tu ce simţi pentru oamenii care îţi creează aşteptări, speranţe, care te aduc în pragul unei bucurii şi nu finalizează?", am întrebat-o cândva pe Adriana.
"Tu ce crezi?", mi-a răspuns.