Londra noastră nu mai e, iubitule
trebuie să învăţăm să ne despărţim de toate
Nici măcar autobuzele nu mai sunt aceleaşi
tarabele jamaicanilor au dispărut
două generaţii de veveriţe s-a dus
Să ne despărţim chiar şi de lucruri mai îndepărtate
pe care le tot purtăm cu noi de colo colo
de cântecul cocoşilor
de vântul care adie prin crengile smochinului
din satul bunicilor
cu timpul devin prea grele
nu le mai putem duce
să ne despărţim
asta trebuie
să învăţăm
să lăsăm în urmă miracolul dimineţilor din Darwin Road
să lăsăm cana de cafea de pe pervaz
să se odihnească în pace
Londra noastră nu mai e
trupurile noastre, acelea, nu mai sunt
anii ne-au amestecat zâmbetele, privirile, încrâncenarea, revoltele, îndoiala
peste ruinele Troiei ninge, iubitule, chiar acum
cine ştie pe unde or mai fi smochinii sub care s-au iubit
îndrăgostiţii ei
vor veni alţii în locul nostru
să îi lăsăm să vină
să ne despărţim senin
de locurile şi vremurile
prin care ne-am risipit patimile şi duioşia
Inimile se sting
încet
odată cu trupurile
Să ne despărţim
dar roşul buzelor din amintire devine tot mai aprins
pânda şi fierbinţeala tot mai copleşitoare
gustul primei cafele împreună tot mai tainic
chiotele copiilor care se topesc în zumzetul oraşului tot mai răscolitoare
foşnetul vântului
tot mai prezent
prin crengile smochinului
care nu mai e