Bunica nu era pregătită să aibă grijă de copilul nedorit al propriului copil nedorit. Aşa era atunci: copiii erau nedoriţi, mai ales de mamele divorţate. Viaţa cu bunica nu a fost ca în basme, ci ca în Memorialul Durerii. Ultima dată când am văzut-o, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi ochii i s-au umplut de lacrimi. M-am emoţionat şi eu de bucuria ei şi pentru că, în sfârşit, am văzut în ochii ei dragoste. Mă bucur să te văd, a zis. M-a îmbrăţişat, apoi mi-a şoptit la ureche: nu mai ştiu cine eşti.
