Symphony Hall – Osaka
Sălile de concerte construite de japonezi cred că nu sunt egalate decât de cele din America în ceea ce priveşte calităţile acusticii şi facilităţile acordate muzicienilor, dar şi publicului. Pe scenă, membrii orchestrei se aud perfect între ei şi în consecinţă pot răspunde prompt solicitărilor dirijorului, iar din sală totul se aude perfect, chiar dacă te afli în ultimul sau în primul rând, în spatele sau în faţa dirijorului (pentru că se poate şi aşa). În aceeaşi formulă, Orchestra Naţională Radio cu Mendi Rodan la pupitru şi Alexandru Tomescu solist a prezentat tot un program Enescu, Mendelssohn, Brahms, oferind şi un spectaculos bis în spirit folcloric românesc, Hora Staccato de Grigoraş Dinicu. Unul dintre cei aflaţi nu pentru prima oară în Japonia, Alexandru Tomescu, ne mărturisea : „Pe de o parte a cânta într-o zonă ca Extremul Orient este o experienţă aparte, pe de altă parte nu. Beethoven se cântă la fel, fie că eşti la Bucureşti, la Paris, la Tokyo sau la Los Angeles, partea strict muzicală rămâne neschimbată. Ceea ce diferă este desigur contextul cultural, oamenii aflaţi în sală şi cu care, vrând-nevrând, artistul interacţionează. Am avut reacţii foarte diferite chiar în interiorul Japoniei : am avut public de elită, cunoscător, la Osaka, sau un public spontan, poate chiar copilăros, la Expoziţie. Interpretarea trebuie să rămână la acelaşi nivel calitativ, indiferent cine se află în sală, însă metoda de abordare a publicului, felul în care intri în relaţie cu el este diferit. Japonezii au o foarte mare prospeţime în abordarea muzicii. Cred că nu sunt mai mult de 50-60 de ani de când au început cu adevărat să guste muzica clasică. Lor le lipsesc aceste secole care s-au sedimentat în Europa şi care au format un gust mult mai dificil de satisfăcut. În acelaşi timp, există şi o deschidere a lor faţă de muzica occidentală, în mod evident foarte diferită de muzica tradiţională japoneză. În altă ordine de idei, experienţa japoneză face parte dintre acele călătorii care au însemnat foarte mult pentru mine atât pe plan profesioonal, cât şi pe plan uman, pur şi simplu. Ca să poţi accepta, să poţi înţelege că există oameni care gândesc după cu totul alte sisteme decât cele occidentale, oameni care sunt diferiţi, nu neapărat mai buni sau mai răi, pur şi simplu diferiţi, că există alte sisteme de valori, pentru mine a reprezentat un pas important în maturizarea mea artistică.”
În concertul de la Osaka, Alexandru Tomescu a dovedit că este un artist profund, care deşi cântă de 15 ani celebrul concert de Mendelssohn, ştie încă să-i descopere farmecul odată cu fiecare nouă interpretare, împărtăşindu-l celor care îl ascultă.
Un public tricolor
Dacă la Osaka ne-am simţit ca într-o veche sală de concert europeană cu public doct şi pretenţios, lucrurile au evoluat spre extrema opusă, cea populară, în ziua petrecută la Marele Dom de la Aichi. Spectacolul regizat de Dragoş Galgoţiu – prefaţat de discursurile oficialilor japonezi şi de cel al preşedintelui României, Traian Băsescu, prezent la impresionantele manifestări din Japonia – s-a adresat acelor spectatori (mai ales copii) care s-au îmbrăcat cu plăcere în canadienele roşii, galbene sau albastre puse la dispoziţie de delegaţia română şi au agitat cu entuziasm steguleţele României şi Japoniei de câte ori au considerat că era cazul. A existat şi o categorie de public care a părăsit sala după discursuri, dar majoritatea (şi vorbim despre mii de oameni de toate vârstele, de la bunici la nepoţi), au rămas îndemnaţi de curiozitate să vadă ce se va întâmpla pe imensa scenă de la Aichi. În 30 de minute sau succedat şi alăturat pe scenă corul Madrigal (care a avut în continuare în luna iunie alte şapte concerte în Japonia), trei balerini solişti ai Operei Naţionale din Bucureşti – Corina Dumitrescu, Monica Alexandra Petrică şi Răzvan Mazilu –, precum şi Orchestra Naţională Radio, cu acelaşi dirijor şi acelaşi solist, iar în altă ordine de idei lotul naţional de gimnastică aerobică al României, corul de copii Allegretto, naistul Nicolae Voiculeţ, dar şi reprezentanţi ai gazdelor, facinantul ansamblu de copii de tobe taiko din Minami Cita.
Dacă unii dintre noi au privit cu un oarecare scepticism oproducţia reprezentativă pe care am descris-o mai sus, nu aceeaşi a fost şi reacţia spectatorilor, care au fost entuziasmaţi. Probabil că din acest motiv au onorat în număr mare şi invitaţia de după amiază, când doar Orchestra Naţioanlă Radio a susţinut un concert de o oră în aceeaşi formulă – dirijor Mendi Rodan, solist Alexandru Tomescu. La sugestia directorului Formaţiilor Muzicale Radio, Nicolae Costin, programul serii a fost adaptat publicului „de aer liber” – orchestra interpretând Trei dansuri româneşti de Theodor Rogalski, Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor de Mendelssohn-Bartholdy, la bis Balada de Ciprian Porumbescu şi în final Rapsodia I de Enescu, în program apărând şi solistul japonez Keisuke Yamauchi.
Orchestra a cântat cu plăcere, atmosfera concertului a fost de o spontaneitate şi sinceritate cum rar ai ocazia să întâlneşti într-o sală de concert, strigăte de bis din partea unui cuplu de japonezi de vârstă medie fiind chiar o raritate despre care n-am mai auzit. Orchestra a plecat, la fel ansamblurile invitate special pentru Ziua României, dar la pavilionul României, unde este amenajată o mică scenă şi sală de spectacol, artişti români vor continua să evolueze până la finalul sezonului, în septembrie.
Am părăsit Japonia mai bogată cu o experienţă extrem de puternic individualizată. Orhideele cu contururi perfect desenate şi cu culori mai intense ca oriunde altundeva, clădirile cu arhitecturi îndrăzneţe veghind temple ascunse „între blocuri” (aşa cum au ajuns multe dintre bisericile bucureştene din motive bine ştiute), acele grădini atât de odihnitoare prin ordinea peisajului ce se oferă privirii sunt fragmente ale unui mozaic de impresii care deşi pare uşor dezordonat, este rodul unei organizãri care guvernează viaţa japonezilor fără drept de apel. Aşa cum dacă românilor le dai o lege, ei fie nu vor şti, fie nu vor putea, fie nu vor vrea să o respecte, japonezilor, dacă le iei legea şi ordinea, îi laşi profund dezorientaţi. În Japonia totul sclipeşte de curăţenie, copiii care descoperă că eşti european îţi cer autografe, se întâmplă să vezi oameni purtând măşti împotriva microbilor, iar prezenţa în metrou a unei distinse doamne îmbrăcată în kimono nu stârneşte zâmbete condescendente.
Japonezii sunt altfel. Ne-am străduit să ne înţelegem cu ei în engleză. Ne răspundeau zâmbind în japonezã, ca şi cum noi am fi cunoscut limba. La un moment dat, continuam şi noi discuţia în română, cu acel zâmbet de care ne contaminaserăm după câteva zile, dar pe care l-am uitat în... avion, pentru că în Bucureşti pe stradă se umblă încruntat. Cine mai ştie de ce... În final, limbajul muzicii pare să fi fost cel mai potrivit şi mai convingător pentru a comunica cu japonezii. Pentru câteva ore. Cu toate acestea, distanţa între noi şi ei rãmâne cea de la Pământ la Lună.