Cu Orchestra Naţională Radio în Japonia (I)

Japonezii nu sunt extratereştri. Şi totuşi, după o săptămână petrecută printre japonezi, pleci cu puternica impresie că deşi în aparenţă îţi seamănă foarte mult inclusiv ţie, unui român, distanţa pe care ar trebui să o parcurgi pentru a deveni ca ei este echivalentă cel puţin cu cea de la Pământ la Lună. Noroc că, din partea noastră, japonezii îşi pot vedea liniştiţi de viaţa lor în care ceasul poate fi reglat după mersul autobuzelor, în care „împletiturile” de reţele feroviare sau cele de autostrăzi pot fi admirate nu numai la Tokyo, ci şi în oraşe mai „mici” precum Osaka sau Nagoya, în care codul de vestimentaţie al funcţionarilor trebuie schimbat din cauza acordului privind prevenirea încălzirii globale semnat la Kyoto şi de Japonia, în care cineva s-a gândit că ar fi necesară existenţa unor vagoane de metrou sau tren în care la orele de maximă aglomeraţie nu au voie să călătorească decât femeile, pentru a evita neplăcute sau nedorite contacte interumane. În Japonia există orezării pe acoperişuri de zgîrie-nori, femeile – tinere sau mai puţin tinere, pentru că bătrâne nu par niciodată – poartă umbrele pentru a le feri de soare, ghidându-se după un ideal de frumuseţe pe care europenii l-au părăsit pe undeva prin secolul al XVIII-lea, şoferii de autobuz conduc obligatoriu cu mănuşi albe, iar sălilor de jocuri mecanice le sunt rezervate clădiri imense de mai multe etaje, în care seara tîrziu poţi vedea sute de oameni... jucându-se.

În această ţară cu oameni atât de diferiţi de noi, din martie până în septembrie 2005 există un loc unde poate fi vizitat şi un pavilion ce reprezintă România. Este vorba despre Expoziţia Mondială 2005 de la Aichi. Această expoziţie ocupă un spaţiu imens, conceput cu risipă de imaginaţie şi inteligenţă pentru a găzdui pavilioane în care majoritatea ţărilor din lume au încercat să prezinte cum au ştiut mai bine trăsături definitorii sau măcar interesante ale spaţiului pe care îl reprezintă, adaptându-şi propunerea la tema ediţiei 2005 – „Înţelepciunea naturii”.

Am ajuns la Expo 2005 la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe alături de Orchestra Naţională Radio cu ocazia Zilei naţionale dedicate României – una din seria celor peste 100 de zile rezervate câte unei ţări la Aichi. Întreaga participare românească la această expoziţie este pregătită de mai mult timp de un colectiv condus de secretarul de stat Ferdinand Nagy, pe care chiar dacă nu am avut ocazia să-l întâlnim în culisele Marelui Dom, l-am simţit în permanenţă „în culisele” evenimentului pe care l-a „regizat” în detaliu din martie până în septembrie. Am văzut câte ceva şi din manierele în care s-au gândit alte naţii să se prezinte în faţa japonezului care vine să cumpere un bilet de aproape 50 de dolari şi parcurge conştiincios pavilion după pavilion, plecând cu o „viză” de Irlanda, Azerbaidjan, Ucraina sau Olanda (o ştampilă pe care o puteai aplica pe paşaportul ediţiei) care îi dădea satisfacţia misiunii îndeplinite.

Cred că ideea creatorilor pavilionului românesc (semnătura arhitectului Dorin Ştefan este cea aflată pe acest proiect) de a construi pe întreaga suprafaţă închiriată a unei mori de apă de mari dimensiuni, aşa cum mai puteam descoperi până nu demult în sate izolate din România, a fost foarte potrivită pentru a trezi interesul publicului real de la Aichi. La fel de eficient a fost modul în care a fost conceput spectacolul de jumătate de oră menit a reprezenta forţele cultural-(sportive) ale României în acest moment: atractiv, accesibil, nu obligatoriu reprezentativ din punctul de vedere al unui spectator român, dar potrivit pentru publicul mediu din Japonia. Înainte de a ajunge la expoziţie, am avut ocazia să cunoaştem şi câte ceva din publicul japonez de elită (la concertul de la Osaka al Orchestrei Naţionale Radio), dar vom ajunge şi acolo.



Capitala Japoniei, Tokyo, este înconjurată de oreaşe-satelit care fac ca suprafaţa şi aşa imensă a megalopolisului să se întindă practic de la un ţărm la altul. Într-unul din aceşti „sateliţi” pe nume Omiya City a avut loc primul concert al Orchestrei Naţionale Radio. O imensă sală de concerte de 2500 de locuri, cu o acustică de bună calitate aştepta la ora 14 (este adevărat că era sâmbătă) un public în exclusivitate local, interesat să participe la concertul Orchestrei Naţionale Radio din Bucureşti organizat de Societatea Japonia-România condusă de domnul Chiharu Igaya, concert dirijat de Mendi Rodan, muzician român stabilit în Israel, avîndu-l ca solist pe violonistul Alexandru Tomescu, iar invitat special fiind solistul japonez Keisuke Yamauchi. Odată încheiată repetiţia, mulţi dintre noi se întrebau cine va veni la concert. Când s-a aflat şi că biletele costă 50 de dolari, curiozitatea românilor a devenit şi mai mare. Ceea ce nu ştiam noi, cei aflaţi pentru prima oară în Ţara Soarelui Răsare (unde soarele răsare cu adevărat între trei şi patru dimineaţa, cel puţin în această perioadă a anului) era că acei japonezi şi aşa atât de neobişnuiţi din punctul nostru de vedere, mai au o trăsătură aparte. Îşi doresc foarte mult să se educe, au o curiozitate culturală, dar şi naturală, incredibilă, care poate nu sondează profunzimile discursului muzical, dar se manifestă printr-o deschidere către artă, către frumos şi calitate pe care se pare că mulţi dintre români au pierdut-o. Într-o ţară care a făcut cunoştinţă cu adevărat cu muzica clasică doar în urmă cu câteva decenii, lumea încă vrea să afle ce a produs mai interesant „leagănul civilizaţiei”, aşa cum este privită Europa. Aşa se face că la ora 14 sala era aproape plină, cu public venit „de plăcere”, dar şi cu câteva zeci de elevi (pe care îi recunoşti oriunde pe stradă după uniformele nelipsite, implicând până şi şosete la fel, chiar dacă diferite de la o şcoală la alta), pe care nu i-am „simţit” în timpul concertului, aşa cum, din păcate, se întâmplă la noi de câte ori se vine „cu clasa”. Aşa cum se aşteptau organizatorii, sonorităţile cu aromă de folclor ale Rapsodiei I de Enescu au incitat curiozitatea publicului, ca de altfel şi strălucitoarea evoluţie a violonistului Alexandru Tomescu în Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor de Mendelssohn-Bartholdy. .

Deşi uşor obosiţi după drumul România-Japonia, membrii Orchestrei Naţionale Radio s-au mobilizat chiar începând cu acest concert, încercând să capteze atenţia publicului cu o muzică diversă începând cu Enescu şi încheind cu Simfonia I de Brahms, un opus nu uşor de receptat. S-a trecut şi peste neobişnuitul obicei al japonezilor de a renunţa să aplaude dacă orchestra se aşeza pe scaune şi de a reîncepe cu entuziasm aplauzele atunci când instrumentiştii de ridicau să plece de pe scenă, iar la al doilea concert, cel de la Osaka, toată lumea a fost pregătită.