Delia Gavliţchi este regizor de teatru pentru publicuri tinere şi fondatoarea Mini REACTOR, o asociaţie culturală independentă care îşi dedică timpul dezvoltării programelor şi produselor artistice pentru copii. La începutul lui 2021, în preajma aniversării a şapte ani de reacţie alături de fratele mai mare, REACTOR de creaţie şi experiment, ne-am dat întâlnire pe Zoom să povestim despre 2020 şi proiectele Mini REACTOR care au reuşit să se întâmple, în ciuda condiţiilor aspre cu care s-a confruntat sectorul cultural (şi nu numai) pe timp de pandemie.
(Delia Gavliţchi)
Lorena Copil: Mini Texte e o iniţiativă care iese în evidenţă în rândul proiectelor care au avut loc în perioada pandemiei. Odată pentru că e creată special pentru mediul online şi apoi pentru că aţi implicat copii în procesul de implementare. Ce a adus nou acest proiect în interacţiunea Mini Reactorului cu comunitatea?
Delia Gavliţchi: Proiectul a început cu covidul care ne-a forţat mâna, pentru că direcţia noastră la început de an era alta. Doru a avut sentimentul că lucrurile se vor schimba în 2020, şi noi l-am ascultat. Petro a venit cu ideea proiectului. Am implicat şi regizori, şi actori care nu au mai lucrat niciodată în spectacole pentru copii. Cred că ăsta e felul în care încerc eu să dezvolt comunitatea: vin în întâmpinarea oamenilor, încerc să creez un cadru în care ei să descopere teatrul pentru copii. Şi cred că Mini Texte e un punct de plecare către un experiment pe care Mini REACTOR să-l ducă mai departe. Pentru că eu m-am simţit de multe ori un artist fraudulos în lumea teatrului pentru copii, considerând că eu ştiu sau presupun care e universul copiilor din lumea de azi deşi e o distanţă foarte mare între generaţia mea şi generaţia lor. Iar distanţele devin tot mai mari. Eu simt, astăzi, că mi-e greu să ţin pasul cu ei din acest motiv.
Prin Mini Texte, am înţeles că cei mici au o valoare şi un imaginar incredibile. Dacă noi preluăm acest imaginar şi îl trecem prin know-how-ul nostru artistic, ies nişte lucruri foarte mişto. Şi cred că sunt mult mai autentice decât dacă le-am face singuri, ştii? Adică sunt mult mai în ton cu vremea şi cu nevoile lor. Şi următorul nostru proiect porneşte tot de acolo. Chiar îmi propun ca următoarele producţii de la Mini REACTOR să implice tot mai mult publicul tânăr şi lucrul ăsta la comun. Artişti care lucrează împreună cu copiii, care preiau ideile lor şi le duc mai departe. Artişti care literalmente se opresc şi îi ascultă.
L.C.: Am remarcat faptul că mini-autorii proiectului vin şi din alte ţări, inclusiv din Belgia sau Statele Unite. Cum aţi folosit textele primite?
D.G.: Am intervenit foarte puţin asupra textelor. De exemplu, la cele patru episoade pe care le-am regizat eu s-a intervenit la un singur text, pentru că trebuia tradus din engleză în română. În rest, am făcut editări minimale la nivel de limbaj, de frazare. Oli (n.n. Olivia Grecea, regizor) a mai intervenit, transformând o poveste în replici, alături de Ana (n.n. Ana Cucu-Popescu, dramaturg), şi cam atât. Acestea au fost intervenţiile majore pe care, evident, le-am făcut cu acordul copiilor. Am ţinut legătura cu ei, le-am propus schimbările, ei le-au acceptat, au fost foarte deschişi.
L.C.: Mi-a plăcut stilul caricatural al episoadelor şi faptul că sunt foarte ancorate în prezent, dar nu aşa cum le-ai explica tu prezentul copiilor, ci aşa cum l-au filtrat ei. Mi se pare că Mini Textele sunt, de fapt, o punte între generaţiile despre care vorbeai.
D.G.: Stilul ăsta a venit, în primul rând, din scriitură. Am avut problema asta etică, noi ne distram teribil şi ni se părea ridicol totul. Vai, ce frumos e să locuieşti la bloc! Cum spui replica asta astfel încât să nu pară de o ironie teribilă? Dar, pentru că ţineam legătura cu fetiţa care a scris textul şi căreia îi plăcea foarte mult să locuiască la bloc, ne-am dat seama că e doar o problemă de perspectivă, în realitate. Că pentru ei e cât se poate de viu şi de real. Şi am căutat şi o legătură în toată seria. Adică a fost cumva impus de noi să fie jocul actoricesc un pic din afară, ca să nu avem probleme estetice foarte mari de la un regizor la altul, de la o poveste la alta.
Eu am salutat foarte tare atitudinea asta generală a artiştilor. Am fost aproape douăzeci în toată povestea, şi toată lumea era implicată în a servi ideea copilului, lucru care mi s-a părut foarte fain şi pe care l-am perceput ca pe o schimbare de perspectivă. Dacă noi, adulţii, în general, dăm direcţii copiilor, de data asta ne-am aşezat frumos şi i-am aşteptat pe ei să ne dea direcţii şi să vedem ce putem face cu ele.
L.C.: A fost mai greu acest proces decât munca efectivă la un spectacol pentru copii?
D.G.: Mie nu mi-a plăcut. Am descoperit că nu îmi place. (râde) Mi-a lipsit foarte mult jocul. Exista o presiune a banilor cheltuiţi, iar timpul în care nu te organizezi cum trebuie înseamnă bani. Pe lângă asta, sunt momentele în care nu poţi să stai să te joci cu camera, să descoperi lucruri noi, pentru că e o echipă mult mai mare de oameni implicaţi, se trage foarte mult material video... Eu mi-am dorit foarte mult să căutăm, să experimentăm, să vedem ce se află între teatru şi film, care e zona de acolo, ce găsim în ea, dar am făcut asta foarte puţin. Cred că aş fi putut să mă joc cu camera, cu actorii şi spaţiul luni întregi. E un spaţiu de explorare foarte larg, dar nu am avut timpul necesar să fac asta.
L.C.: Pe lângă Mini Texte, Mini REACTOR a produs în 2020 şi spectacolul Fereastra care n-avea somn, în regia lui Dragoş Muşoiu. Cum a fost să construiţi spectacolul acesta în pandemie?
D.G.: Noi am început să lucrăm la el în martie 2020, apoi a venit carantina şi a trebuit să-l punem pe pauză, iar apoi am reluat lucrul la spectacol în vară. A fost văzut de foarte puţini oameni live, la faţa locului. Cred că marele avantaj al lui a fost faptul că noi aveam prevăzut în proiect şi un turneu cu el, şi am făcut în cele din urmă turneul online, lucru care ne-a ajutat să ajungem la profesori de la clase. La Oradea, de exemplu, spectacolul a fost vizionat la ora de dezvoltare personală care avea loc la şcoala respectivă. După vizionare, am avut sesiuni de Q&A şi de mediere culturală cu toţi copiii din clasă. Am primit feedback-uri şi întrebări foarte faine din partea elevilor. Întâlnirile aveau o structură tip "ping-pong", în ideea în care un copil punea o întrebare oricărui membru al echipei, iar apoi actorii puneau o întrebare copiilor şi tot aşa.
L.C.: Iar întâlnirile aveau loc pe Zoom?
D.G.: Da. Iar după câteva astfel de sesiuni, au venit înspre noi foarte multe astfel de cereri. Şi spectacolul, care mie mi se părea destul de greuţ, a fost foarte bine perceput de copii. Bine, am mers pe categoria de vârstă 7+, un public de care nu prea avem parte la MiniREACTOR. Dar acum, dat fiind contextul, am putut să mergem targetat. A fost proiectat şi într-o tabără cu copii cu vârste de la şapte la 11 ani, de la care am primit foarte multe întrebări de nivel tehnic: "Cum aţi făcut să mişte ochii?", "Ce a fost cu mucii verzi?", "Cum v-a venit ideea?". Asta cred că a fost cea mai frecventă întrebare.
L.C.: Şi ce le spuneaţi?
D.G.: Păi începea Selma (n.n. Selma Dragoş, dramaturgul spectacolului) să le povestească elevilor cum i-a venit ideea. De ce o fereastră şi nu un dulap? Bang!
L.C.: Practic, spectacolul a fost construit în urma concursului START. Dramaturgie pentru copii.
D.G.: Da, a fost un concurs de texte pentru copii pe o temă dată, Lumea reală VS Lumea virtuală, în urma căruia am primit 40 de texte, sper să nu greşesc. Multe veneau din partea artiştilor, dar şi de la cadre didactice, mămici, tătici. Toate au venit la noi sub pseudonim, noi am selectat câştigătorii şi abia apoi am aflat cine erau autorii lor. Pe lângă textul montat la Mini REACTOR, alte şase dintre textele primite au fost publicate într-un volum digital la Editura LiterNet (de descărcat gratuit aici), şi, la propunerea echipei de la Teatrul GONG din Sibiu, am montat acolo trei dintre texte, în format de spectacol lectură. A fost o experienţă foarte faină. Iar oamenii de acolo sunt incredibili. Eu n-am văzut aşa mobilizare într-un teatru de stat până acum. Am repetat câte trei zile pe Zoom, iar la Sibiu am filmat într-o zi toate cele trei spectacole în set up-uri uşor diferite, cu actori pe care atunci îi vedeam pentru prima oară face-to-face.
L.C.: Cum te simţi la gândul că Mini REACTOR împlineşte în 2021 şapte ani?
D.G.: Ar trebui să intre la şcoală. Ar fi bine să înveţe să scrie. Sper chiar să înceapă să publice în curând. (râde) Cred că e un prag, e momentul să ia uşor o altă direcţie şi să fie mai asumat.