Paradisiacul Deal Roşu

Ilinca Bernea: Eşti printre artiştii români contemporani cunoscuţi şi bine cotaţi. Dar şi printre cei mai prolifici. Ai expus la Paris, în Londra şi în New York şi nu numai. Te caută galerişti din toată lumea. Mi-ar plăcea să ne întoarcem puţin pe firul apei şi să îmi povesteşti cum a început toată odiseea.
Dan Voinea: Ar fi multe de spus legat de felul în care eşti receptat. Cu mijloacele actuale de promovare e dificil de evaluat prestigiul/valoarea unui artist. Poţi porni prin a fi viral pe Facebook şi a face furori pe Pinterest, dar asta nu înseamnă că vei ajunge în cele din urmă şi în cataloagele de licitaţie de la Sotheby's...
Pe la finele lui 2010 întâmplarea mi-a scos în cale un fost coleg care m-a întrebat unde poate să-mi vadă lucrările. Extrem de surprins la invitaţia pe care i-o făceam, a râs de mine: cum adică, doar în atelier, nicăieri altundeva? Niciun link, nicio postare pe net? Un facebook-ceva? Aşa am aflat că ieşirea în lumea reală a artei, ca orice naştere, e precedată de o perioadă de gestaţie în pântecul virtual al internetului.
Din momentul în care m-am supus acestei reguli, lucrurile au mers cumva de la sine. Reţeaua a preluat informaţia şi distribuit-o fără să verifice prea mult, mergând după acel principiu simplu care o defineşte cel mai bine: mi-a plăcut şi m-am gândit să dau mai departe. Iar din ziua în care Juxtapoz (revistă worldwide de artă şi ilustraţie) m-a recomandat pe site-ul lor, în mai puţin de o săptămână Google-ul mă aşeza în vitrină ca parte de informaţie a câtorva bloguri importante de artă.
Primul pas fusese făcut, mă născusem a doua oară (aveam la activ două galerii personale în Bucureşti - nu ieşeam aşadar prima oară în lume), şi nu mai aşteptam decât botezul unei galerii occidentale, lucru care n-a întârziat nici el prea mult- în 2012 Beers Lambert Gallery mă invita fără ceremonie să pregătesc un solo-show în spaţiul lor londonez.
Lucrurile odată aşezate în linie dreaptă, s-au desăvârşit în atelierul meu din Berlin, pe când primeam vizita directoarei Slag Gallery NY, Irina Protopopescu, cu care am şi semnat jumătate de an mai târziu un contract de colaborare. Restul e o poveste la care încă se scrie...

I.B.: De ce pictură? Care e legătura organică pe care o simţi cu această artă în particular.
D.V.: Pictura e femeia de care mă apropii făcându-i curte cu exasperare şi care mă respinge mereu exasperată! Legătura noastră se întemeiază, dacă pot spune aşa, mai mult pe ceea ce ea aspiră să devină decât pe ceea ce este deja. Cel puţin aşa cred în acest moment. Desigur că raportul dintre noi cunoaşte nişte etape, că asediul la care o supun i-a fisurat o poartă sau două, dar din clipa în care am trăit inflamat cu impresia că sunt gata să o posed, am conştientizat instinctiv şi distanţele care s-au adăugat suplimentar între noi.

I.B.: Care e pentru tine cel mai dificil şi problematic fapt în ce priveşte condiţia de artist?
D.V.: Aş fi tentat să spun că izolarea.
Când se întâmplă să fiu interogat de felul în care îmi duc viaţa, mă simt cumva jenat că nu pot confirma prejudecata privind calitatea existenţei unui artist - traiul boem, viaţa cu privilegiul poeziei, tinereţea-fără-bătrâneţe.
Şi apropo de asta, când un artist recunoaşte că lucrurile nu stau întocmai aşa, că nevoile lui nu se deosebesc prea tare de cele ale omului obişnuit (şi nu mă refer la cele materiale - în ziua de azi un artist profesionist, cu o galerie în spate, nu mai are astfel de griji), să nu se mire dacă nu va mai beneficia de indulgenţa cu care sunt văzuţi în general cei din casta lui. Mentalitatea curentă tinde să considere că artişti au ales curajos un mod de viaţă, iar nu o profesie de credinţă:)
Personal nu mă vait c-aş duce existenţa adeseori monocromă a unui om de office (ştiu ce vorbesc, am experienţa din advertising), dar munca de pictor are propria ei matrice şi nu e ferită nici ea de termenele sau responsabilităţile care însoţesc inevitabil un contract.
E un travaliu dificil să faci artă, şi ca să rezişti în ea negociezi permanent un număr de renunţări, ori asta nu mai seamănă a poezie, ci a efort real. Iar când efortul devine apăsător, te epuizezi, şi etapa care-I urmează este izolarea.

I.B.: Dacă ar fi sa caracterizezi în maxim cinci cuvinte pictura ta, care ar fi acelea?
D.V.: În lumina celor afirmate deja, îi ajunge un număr de patru: "predă-te, eşti înconjurată"! Cred că pictura pe care o practic poate să treacă foarte uşor drept (academic) figurativ-abstractă. În viitor promit să fie mai sofisticată de atât, dar pe moment eu zic că-i ajunge.

I.B.: În ce măsură simţi că aparţii lumii contemporane? Care e relaţia ta cu ea?
D.V.: Sunt permeabil la dinamica lumii în care trăiesc chiar dacă nu-i pricep întotdeauna tendinţele şi caut să mă pun în acord cu ea în ciuda faptului că poziţia pe care o mai adopt câteodată seamănă mai mult cu una contestatară - dacă întrebarea ta vizează aspectul social. Cred că nu mă deosebesc cu nimic de mentalitatea omului de pe stradă, adică ceea ce fac este rezultatul dintre revoltă şi resemnare - nu aşa se întâmplă de câte ori ne plătim facturile?
Ca artist îmi cultiv atitudinea critică faţă de lume, dar ceea ce ajunge pe pânză nu tratează socio-politicul, nu polemizează şi nici nu susţine cauze. Resorturile care motivează şi însufleţesc munca mea de şevalet sunt de o factură mai intimă, ele ţin de interogaţiile vechi şi recurente. Nu spun ca această diferenţă face o formă de artă superioară celeilalte, ci doar că e ceva ce ţine de sensibilitate.


I.B.: Care e ţara în care te-ai simţit cel mai în largul tău sau cel mai "acasă"? Şi care e cea mai bună pentru artişti?
D.V.: Când l-am cunoscut prima oară, am crezut că Berlinul prezintă toate datele unei adaptări cruţate de efort sau sacrificii prea mari. M-au surprins plăcut felul de trai şi cercurile de artişti expaţi uşor accesibile, altfel spus boema blocului estic al oraşului, şi cred şi azi că e de departe cel mai potrivit loc pentru nevoile unui artist.
Cu toate acestea nu m-am simţit împăcat cu plecarea mea de acasă, asta poate şi din vina faptului că părăseam ţara la o vârstă care se rostogolea încetişor spre cea a celora care emit aforisme despre viaţă.
Nostalgiile mă leagă mai mult de Franţa şi de oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Cu câţiva dintre ei m-am revăzut recent în Paris, la solo show-ul de la Galerie RX- români şi francezi deopotrivă - şi lor le datorez faptul că m-am simţit aproape ca acasă. Circulă o vorbă pe la noi potrivit căreia majoritatea francezilor se arată reci şi neprietenoşi. Înţeleg de aici cât sunt de norocos: am fost binecuvântat cu şansa de a întâlni o minoritate.

I.B.: Există artişti care te-au influenţat? Ţi s-a întâmplat să faci o "obsesie" pentru unul dintre ei? Sau pentru ceva, cineva anume?
D.V.: Nici un artist nu se poate sustrage (pe de-a-ntregul) unor influenţe venite de la ce i-a plăcut foarte tare la alţii - pare expeditiv, dar ne ajută să ameliorăm o dezbatere prea sofisticată.
Arta face parte dintr-un sistem neiertător şi cu reguli precise căruia I se supune până la cel mai mic detaliu (social, juridic). Dacă ar fi să ne imaginăm acest sistem, eu personal l-aş vedea ca pe un canal navigabil în care se pluteşte diferit, abundent şi în ambarcaţiuni distincte. Pe unele le vezi mereu înaintea ta, pe altele le observi cu coada ochiului. Poate că nu e cea mai fericită comparaţie dar are meritul de a conţine o regulă strictă: cursul nestingherit şi ferit de pericolele ciocnirii - atunci când o barcă se apropie prea tare de alta riscă ciocnirea şi automat anularea accesul pe canalul navigabil.
Vreau să spun că nu am lăsat prea mult spaţiu admiraţiei faţă de un artist sau altul tocmai pentru a nu sucomba acestei influenţe.
Fireşte că iubesc mulţi artişti plecând de la un Velasquez, trecând printr-un Claude Monet sau Egon Schielle, şi ajungând la cei contemporani ca Gerhard Richter, Tacita Dean sau Peter Doig, dar modelul şi obsesia mea a fost / a rămas Francis Bacon.


I.B.: Te consideri o fire pasională? Eşti temperamental? Din cum pictezi aşa s-ar zice.
D.V.: E foarte adevărat, da, sunt temperamental, şi dispoziţia cu care tratez materia de vopsea este tributar acestui lucru - mă mulţumeşte sufleteşte de fiecare dată când mi se face această observaţie. Măcar nu mi se reproşează vreo atitudine crispată sau, mai rău, prea studiată, altfel spus falsă.

I.B.: Care sunt celelalte arte de care te simţi legat?
D.V.: Orice om decent ar răspunde că muzica înainte de orice altceva. Mă înconjor de ea în timpul lucrului sau în pauzele de relaxare, fie că stau, fie că mă deplasez. Nevoia de ea e atât de mare încât uit adeseori că şi momentele de linişte au beneficiul lor.
La mică distanţă vin filmul şi literatura - din nenorocire exact în această ordine, dar nu din considerente afective ci mai mult după frecvenţa cu care mă aplec asupra lor.
În afara "plăcerilor vinovate" (şi te rog să nu mă pui într-o lumină proastă chestionându-ma în privinţa lor) urmăresc cu interes, plăcere şi (câteodată) entuziasm filmele de autor. Vorbesc bineînţeles de toate producţiile, fie ele autohtone sau nu, mute sau vorbite, de pionierat sau actuale/contemporane.

I.B.: Cum a fost copilăria ta?
D.V.: Cel mai pe scurt? Un paradis pierdut. Acum îl retrăiesc imaginându-mi-l ca pe un puzzle aleatoriu, viu şi minunat colorat, indiferent de cum îi aşez piesele: maidanul din "Curtea Căminului", corcoduşele mâncate după o zi de ştrand, zâmbetul părinţilor ascunzând ceva la spate, pata de soare de pe blocul de vis-à-vis în dimineţile de duminică, vinylul lui Afric Simone de revelion, măsuţele cu cărţi de colorat aliniate în grădiniţă, tata trecându-ne în cârcă bălţile din Lunca Dunării, paradisiacul "Deal Roşu" fără voia părinţilor, mirosul de porumb prăjit, strălucirea cromată a cataramei cu care se lăuda Adi, ciondănelile zilnice cu frate-meu, spanacul care ne dădea putere, puşca cu ventuze şi ţintă de tablă, gustul cireşelor furate, ghirlandele de turtă dulce din bâlci, tata la volan când zbieram să bage viteză, protestele inutile ale mamei, spaima când am prins mâna Aurei, fântâna de la ţară, gurile superstiţioase de canal, mirosul de petrosin din prăvălia din Alexandria, dungile albe de la adidaşii roşii, Ghimbăşelul în care mi-am scăpat hainele, dimineaţa cu "Cinzeci de Bătrâne" aşezată pe ghetele mele, parfumul anvelopelor primului Pegas, felul "adevărat" în care se poartă căciula de schi, mănuşile de lână, caloriferul fierbinte de la parterul blocului, tunelele prin zăpadă, golul lui Boloni contra Italiei, ilustraţiile lui Done Stan, Cenuşăreasa Liviei Rusz, mingea cu şiret şi toate mingiile în general, şi toţi verişorii, şi toţi prietenii, şi toate vacanţele...
Dar dacă vrei, am o reţetă uşoară prin care putem revigora mulţumitor măcar o parte din toate acestea: e suficient sa iei din cămară un borcan de 850 ml din sticlă transparentă, apoi să-l încarci cu creioane colorate bine-bine ascuţite şi cu vârful în sus. Mi-l aşezi pe masa din living după ce ai dat în prealabil mileul la o parte, apoi mă ajuţi să trag scaunul cam înalt pentru mine, ca să mă aşez în faţa cărţii de colorat pe care mi-ai cumpărat-o fără ca eu să ştiu. S-ar putea să-ţi mai cer o gumă de şters, dar câteodată, aşa cum m-a învăţat tata, merge şi cu pâine. Dacă în timp ce-ţi faci treaba, mai treci din când în când să vezi cum am colorat, poate chiar să mă încurajezi cu o mână pe creştetul capului... atunci da, I'm back to paradise!

 
I.B.: Ai lucrări de care eşti mai legat decât de altele?
D.V.: Aş fi tentat să spun că sunt legat de cele mai recente - cumva firesc dacă ne gândim că teoretic ele răspund mai bine (prin anii de experienţă câştigaţi) nevoilor mele de expresie vizuală. Adevărul este că ataşamentul pe care îl simt faţă de o lucrare sau alta se conturează abia la nişte ani distanţă.
Numai că este ceva curios cu acest fenomen: sentimentul de paternitate "duioasă" nu are legătură cu valoarea lucrării, în orice caz nu imediat, ci numai cu ceea ce-mi evocă, cu contextul genezei acesteia. Într-o oarecare măsură orice artist vorbeşte cumva despre sine, măcar că n-o face explicit.
Plecând de aici, personal (şi perfect subiectiv) le ordonez în trei categorii calorimetrice: prima este cea care îmi inspiră căldură şi lumină, a doua cea neutră, şi a treia, cea care îmi evocă perioadele de crispare. Sub semnul acestui criteriu ultim de selecţie îmi structurez toate pânzele atunci când le revăd cu diverse ocazii, sau când îmi răsar pur şi simplu în minte. Şi acestea din urmă intră în categoria cea dintâi.
Dacă ar fi să parafrazez vorbele unui prieten la care ţin mult, aş zice că lucrările care îmi sunt mai aproape de suflet nu sunt cele cu care sunt împăcat ca artist, ci doar acelea care mă împacă mai uşor cu propria mea poveste, altfel spus cu mine însumi.
În tot cazul am o idee foarte clară despre pânzele pe care aş încerca să le recuperez de la colecţionari...

I.B.: Cât de greu vine momentul în care simţi că ai reuşit să dai tuşa finală?
D.V.: Vezi tu, acest sentiment trebuie să ţi-l imaginezi ca pe ceva care stă la pândă. Nu se subordonează niciunei programări, din care motiv nici nu pot susţine că apare mai devreme sau mai târziu.
Pe mine, de exemplu, mă ia mai totdeauna prin surprindere, cum să zic? se insinuează interogativ, ceva de felul "asta să fi fost tuşa finală?" Răspunsul e invariabil "nu", deşi ştiu prea bine că această reacţie nu e mai mult decât forma travestită a unei tatonări finale, aşa ca... un rămas bun de la o iubire frumoasă.


I.B.: Vorbeşte-ne puţin despre proiectele tale din prezent.
D.V.: Mă inviţi să fac lucrul pe care mi-l permit numai la bere, şi numai după a patra. Asta pentru că sună întotdeauna lăudăros, prostesc de neverosimil, dar având în vedere contextul, perfect scuzabil.
Pe moment nu-ţi pot spune decât ca sunt preocupat să expun în ţară acum, după 10 ani de expoziţii abroad. Auto-exilul oboseşte pe oricine, o face fără convingere, mă rog, alta decât aceea că este absolut necesar.
În acest sens sunt interesat de spaţiul unui muzeu de artă, nu m-am decis deocamdată care. Dar să nu ţi se pară arogant din partea mea - alegerea nu este grea din cauza capriciilor artistului, ci pentru că ea trebuie să ţină cont de programul şi nevoile instituţiei respective. Ori aici potrivirile sunt niţel mai dificile. Dar nădăjduiesc cât mai curând într-un acord mulţumitor pentru toată lumea.
Şi apropo de "lume", mă gândesc cu emoţie la întâlnirea cu publicul nostru foarte exigent - cel puţin la fel de exigent cu cel occidental - şi la faptul că voi fi abordat în limba maternă... altfel spus no way to run.

I.B.: Aşteptăm vernisajul. Îţi mulţumesc pentru interviu, Dan!