Jocuri de-a măcelul şi o iubire cît lumea

Citiţi un fragment din această carte.


Tudor Călin Zarojanu, absolvent de Informatică, a debutat cu proză scurtă în 1981 în revista SLAST, publicînd, ulterior, în România literară, Luceafărul, Convorbiri literare etc. Cele trei cărţi apărute pînă acum (după ce autorul a schimbat informatica pe jurnalism, în 1992) sînt de facturi diferite. Viaţa ca troleibuz (apărut în 1992 la Editura Cartea Românească, premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut) este un volum de proză scurtă, dominat de tuşe ironice. De altfel, autorul a publicat texte umoristice în mai multe reviste şi a fost, o vreme, textier al grupului Vouă. Viaţa lui Corneliu Coposu (1996, Editura Maşina de scris) este o biografie sobră, bazată în cea mai mare măsură pe documente, multe dintre ele extrase din arhiva fostei Securităţi. Reluare cu încetinitorul (1997, Editura Maşina de scris) este un roman care reconstituie, cu lux de detalii, ultimul an al epocii Ceauşescu, cu intenţia declarată de a nu lăsa să fie uitate realităţile acelei perioade.

Ca jurnalist, Tudor Călin Zarojanu a realizat materiale din toate genurile publicistice, în majoritatea mediilor de presă. În prezent este senior editor la revista Flacăra, colaborator permanent la Ziarul de duminică şi Radio România Cultural şi colaborator ocazional la Dilema şi România literară.




În anii nouăzeci, cînd citeam cu înfiorare prozele lui Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Felicia Mihali, Caius Dobrescu, am propus formula "realism apocaliptic". Mă temeam, în fond, pe atunci, că - sulfuroşi ca infernul, scăldaţi în sarcasm, amoralitate şi cinism, ori înrămaţi în parabole obsedate de Kali Yuga, morţi ritualice ş.a.m.d. - Bucureştii vor sucomba literar într-o morbideţă de carnaval fetid. Şi că tot ceea ce compunea blazonul de climă temperată al prozei noastre, structural refractare diabolicului protestant, era în comă, avînd nevoie de resuscitare artificială.

Iată însă că - din disperare? din întîmplare? nu contează - respiraţia gură la gură a fost îndeajuns de benefică şi anii 2000 ne-au dovedit, slavă Domnului, din plin, că Petre Barbu şi Petre Cimpoeşu nu sînt singuri şi că în curtea cu miracole domestice a prozei hître, de instinct satirizant cu tandră ironie, ambiguităţi pufoase, reverii cehoviene şi ludic gogolian evoluează, cu diferit ecartament al aripilor narative, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, Cătălin Mihuleac, Cornel Ivanciuc şi Cornel George Popa, Florin Lăzărescu, T.O. Bobe şi Radu Paraschivescu, într-o vreme care încă mai încolţeşte cărţile unor vechi specialişti ai ironiei supraetajate precum Horia Pătraşcu şi Tudor Octavian. (Nota LiterNet: vă invităm să citiţi 6 din cei 12 autori pomeniţi mai sus în secţiunea Editura LiterNet a acestui sit).

Înainte de a vă delecta cu Sfîrşitul lumii (ca strănepoţi mioritici, devine că întru Apocalipsă ne simţim fericiţi & împăcaţi precum calcanii pe fundul mării!) recunoaşteţi că nici dumneavoastră nu-l ştiaţi pe Tudor Călin Zarojanu altfel decît îl ştiam şi eu, adică un bun gazetar cultural. Rubrica lui "Underground", din Ziarul de duminică, suplimentul cultural de vinerea al Ziarului financiar, puzderia de articole, reportaje, note din Flacăra lui G. Arion sau din Zig Zag-ul lui Alex Ştefănescu sînt produsele unei combustii inteligente, cît se poate de etic întreţinute, cultivînd cu încîntare fabula - adică detaliul social pitoresc, caricatura bonomă, pigmentul viciat din comportamentul comunităţii, hohotul absurd din fiziologia străzii ş.a.m.d. - dar niciodată în deficitul moralei acesteia.

Om de poantă fină, politicos dar maliţios, cu un ce mocqueur în zîmbet, gestică şi atitudini, Zarojanu este pufos la fire, dar iute şfichiuitor la o adică. Muschetarul ironiei sale - aşa l-aş boteza, dac-ar veni vorba la modul livresc. Subţire, afabil, elastic, ataşant, graţios, el îşi drapează labirintica ţepoasă interioară într-o perdea de franjuri surîzătoare. Deşi aparent introvertit, sceptic, resemnat, cu un aer visător, de relativist hedonist cu amărăciune şi cearcăn boem, Zarojanu este obsedat de real, este permanent agresat de patologia bucureşteană a tranziţiei şi este dominat în fapt de o clocotitoare voinţă melioristă, civic-educativă. În fond, un idealist conştient de "anacronismul" credinţelor sale şi care, în consecinţă, postmodern, îşi relativizează singur, autopersiflant, pornirile şi "misia".

Ironia tandră, niciodată acidă şi dizolvantă, ba, încă, atinsă uneori de melancolie, face bună pereche cu tendinţa aceasta de autodistanţare prin parodicul ce dizolvă numaidecît ispita vanităţii şi puseurile obrăzniciei textuale. Temperament flegmatic, Zarojanu are dese înverşunări împotriva prostiei, a netrebniciei, a complacerii cvasigenerale în minciună şi mizerie morală, însă textele, pledoariile sale directe sau piezişe, nu adoptă niciodată tactica biciuirii pamfletare, ci numai strategiile persiflării.

Acest dublu impuls relativizant - ironie plus autopersiflare - îi caracterizează şi romanul.


Să te laude Umberto Eco

Un roman care-şi permite încă de la primele pagini să se ia în răspăr. "TV Promotion - spot 30 sec. Lărgirea planului de filmare: pe platou se află o tonetă la care se vinde romanul Sfîrşitul lumii de Tudor Călin Zarojanu. Alpiniştii se apropie, iau cîte o carte şi Alpinistul 1 spune: Asta-i culmea! Sfîrşitul lumii, aici!" Un roman care... "a fost lansat în sfîrşit ieri, la Observatorul Astronomic Bucureşti (...) în faţa Observatorului era organizat un miting pro-Sfîrşitul lumii..."

Un roman care îşi conţine deja primele evaluări ale criticii de întîmpinare. Nicolae Manolescu, în România literară: "N-am încetat nici o clipă să regret, vreme de opt ani, că viaţa m-a mînat spre o cu totul altă ocupaţie principală decît aceea pentru credeam - şi cred - că am fost sortit. Dacă am continuat totuşi să fac politică în loc de critică literară, este - aşa cum am mai spus-o - pentru că în România nu există o clasă politică, alta decît cea a foştilor activişti PCR (...) Dar chiar dacă voi continua să acord politicii aceeaşi preocupare, nu pot sta deoparte de evenimentele literare. Unul dintre acestea este recenta apariţie a romanului Sfîrşitul lumii, de Tudor Călin Zarojanu. Este, îndrăznesc să afirm, o carte care va marca istoria literaturii, o carte scrisă aşa cum nu s-a mai scris, sfidînd şi aruncînd în aer toate încadrările cu care eram obişnuiţi să lucrăm pînă acum. Sfîrşitul lumii nu este, aşa cum ar putea părea, un roman-colaj, nici unul postmodernist sau textualist - este altceva. Şi nu este o carte horror, deşi la sfîrşitul lecturii eşti cu adevărat îngrozit".

Dan Silviu Boerescu, în Luceafărul: "...îndrăznesc să spun că, în materie de experimente literare, s-a văzut totul. Caligrame, textualism, inginerie textuală, colaj, postmodernism - totul a fost încercat (...) Există, din păcate, şi excepţii regretabile, scriitori care par să nu le fi spus nimeni în ce an ne aflăm şi încotro se îndreaptă arta pe care susţin că o slujesc. Un astfel de caz este cel al lui Tudor Călin Zarojanu, care a publicat de curînd o carte pompos intitulată Sfîrşitul lumii, pe care, cu toată bunăvoinţa, nu putem s-o calificăm decît ca o inepţie. În cel mai bun caz, ar putea fi vorba de un delir. Considerînd, probabil, că ne impresionează, autorul - altfel un scriitor nu foarte rău, care a publicat anterior cîteva volume lizibile - amalgamează fără nici o noimă articole de jurnal cu însemnări personale, probleme de matematică (sic!) şi foarte multe altele, printre care presupusele cronici ale aşa-zisului roman al cărui subiect principal - dacă se poate vorbi de subiect într-un asemenea ghiveci - ar fi Apocalipsa. Nu intenţionez să neg faptul că există în carte cîteva fragmente scrise cu nerv, care reuşesc să te prindă în atmosfera tensionată a unor dezastre, naturale sau artificiale, descrise credibil (...) Recunosc, însă, că m-a descumpănit foarte tare decizia unei edituri serioase de-a publica o asemenea maculatură". Polirom - aceasta este editura "serioasă".

Mai departe, dacă tot am ajuns la Polirom, iată un extras din cronica lui Cătălin Mihuleac, mai tînărul confrate gazetar şi prozator. Romanul Sfîrşitul lumii, susţine Mihuleac în Monitorul de Iaşi, "nu este o carte, ci un puzzle. Senzaţia pe care o ai, citind-o, este aceea că ar trebui să te apuci - poate chiar decupînd, la modul propriu, paginile - să reaşezi fragmentele de text în aşa fel încît să ai, în final, satisfacţia unui tablou coerent. Nu e vorba de prea mult utilizata tehnică a jocurilor de planuri cronologice şi spaţiale, ci de ceva mai subtil (...) Şi totuşi, impresia mea este că nu asta a fost miza lui Zarojanu. Dacă ar fi fost doar atît, atunci m-aş simţi obligat să precizez că ideea de carte-joc nu îi aparţine lui, ci lui Mircea Nedelciu. Există, însă, ceva mai important, ceva care - odată - se numea mesajul. Mesajul cărţii lui Tudor Călin Zarojanu este că... Ei! dar nu vă pot răpi plăcerea să-l descoperiţi singuri!"

În sfîrşit, poată abuzînd de răbdarea dumneavoastră, îmi îngădui să reproduc un fragment din discursul lui Umberto Eco, în aula Academiei Române, rostit cu prilejul acordării Premiului Academiei romanului semnat de Tudor Călin Zarojanu: "...La începutul anilor '80, profesorul Solomon Marcus - căruia îi datorez, între multe altele, şi plăcerea de a mă afla azi aici - îmi vorbise în treacăt despre unul din foştii lui studenţi, matematician-informatician-scriitor, care avusese năstruşnica idee de a înfiinţa un cenaclu de literatură în Facultatea de Matematică (...) Domnule Preşedinte, doamnelor şi domnilor, vă felicit pentru alegerea făcută. Aceasta este o carte neobişnuită şi, după ce o vom fi citit cu toţii, va trebui să stăm puţin de vorbă despre ce urmează..."

Veţi fi înţeles că toate aceste intervenţii mai mult sau mai puţin parodice sînt inserturi autoironice ale autorului în corpul romanului. Efect de distanţare, procedeu tipic postmodern, vor decreta teoreticienii. Cum noi sîntem lectori practici, să purcedem, însă, la citit.


Că n-o fi sfîrşitul lumii!

Ironia învăluie onctuos, încetişor dar sigur (şi perfid?) totul încă de la primele paragrafe: "Pentru majoritatea oamenilor, ziua nu avea nici o semnificaţie specială (...) Tot în acea zi, la New York se întîlneau reprezentanţii celor 1.714 asociaţii de homosexuali juridic recunoscute pe cinci continente, într-o ultimă şi disperată încercare de-a impune amendarea Rezoluţiei 1955 a ONU, prin care acestei minorităţi sexuale - care, în treacăt fie spus, evolua încet dar sigur către majoritate - i se interzicea dreptul de-a face prozelitism instituţionalizat (...) Pe arii întregi din suprafaţa Pămîntului, domnea încă acea binecunoscută stare de lehamite care urmează sărbătorilor de iarnă, acţiune soldată pentru destui cu întrebări de tipul: De ce mama dracului mai încep eu un afurisit de an nou?!?"

Început jurnalistic, umor aluziv, dublat la final de tonalităţi băieşo-maziliene: "DA. Sfîrşitul lumii e foarte aproape, Apocalipsa bate la uşă, primele trompete se aud deja - dacă nu iubeşti. Dacă nu iubeşti mistuitor, dureros pînă la strigăt, dincolo de orice limită, deasupra oricărui calcul, sfidînd strategiile, scuipînd pe înţelepciune, strivind ezitările (...) Sfîrşitul lumii e oricum deja aici, dar dacă iubeşti nu contează. E, dacă vrei, o problemă de miză: dragostea e singurul lucru mai important decît Apocalipsa".

Într-adevăr, chiar rostită de Octavian Cotescu, faimoasa formulă "Iubirea e un lucru foarte mare" nu rămîne mai puţin adevărată. Cum să spun... shakespearian de adevărată! De-asta se sfia Mihuleac să ne dezvăluie mesajul cărţii, acest mesaj al iubirii care "pe toate le iartă, le învăluie" ş.a.m.d. Un "ş.a.m.d." dictat de ironia corozivă a postmodernităţii, care are oroare de şerbetizări, de peltelele sentimentalismului de telenovelă, nu-i aşa?

Ei bine, deşi ironic, deşi autopersiflant, Zarojanu ştie să infuzeze în filigranul paginii tocmai acest mesaj, de a cărui valabilitate ne putem îndoi, desigur. (Dar nu prea mult.) Ironia, însă, traversează totul şi permeabilizează straturile textuale, de la familiarizarea cu dezastrul ("...părea o zi ca oricare alta. Viaţa îşi urma cursul firesc, în limitele consacrate: 114.530 crime, 38.412 vernisaje, 1.008.712 violuri, 15.222 premiere teatrale, 543.002 falimente, 107 vindecări miraculoase..."), prin figura şi limbajul de specialitate al redactorului şef ("Voi ce pula mea faceţi cu bulangiu' ăla cu procesu' lu' peşte?") şi prin, fireşte, întreaga nebunie apocaliptică a planetei.

E limpede că romanul se dezvoltă precum uriaşul mecanism aluvionar ionescian din Jocul de-a măcelul, iar aici fantezia autorului debordează cu o jubilaţie deopotrivă diabolică şi exorcizantă, de la incendiul din }ara de Foc cea fără pompieri la stopul cerebral al mamiferelor din Cairo şi inundarea a fix 55% din suprafaţa Germaniei, de la cutremurul care termină Bucureştii, decupînd pe Ana Ipătescu o falie ca la San Diego, la spulberarea Somaliei, cu fluvii de sînge în Kenya şi Mozambic, cu răbufnirea vulcanului Etna, ale cărui bucăţi ajung la Roma, în vreme ce numai "în primele două luni ale anului, peste 11.000 de români şi-au pus capăt zilelor, iar alţi 8.000 au avut tentative eşuate de suicid" ("s-au înregistrat cazuri de indivizi care s-au sinucis băgîndu-şi capul într-un cuptor cu microunde, în maşina de spălat sau încuindu-se în frigider, perforîndu-şi abdomenul cu o freză, injectîndu-şi Coca-Cola, care s-au aruncat în ciment umed, fiind pietrificaţi acolo..."). "În clipa în care ultimele picături de apă din Mediterana se scurgeau în măruntaiele Pămîntului prin falia care rupsese Africa în două, prima navă magenta se prăvălea în picaj deasupra Lisabonei. Atacul Străinilor avea să dureze fix cinci minute, desfăşurat pe axa Lisabona-Budapesta, ocolind Parisul, dar lovind în plin Madridul, Roma şi tot sudul continentului", decimînd o treime din populaţia Europei. Şi asta în timp ce Bisericile catolică, ortodoxă, protestantă, anglicană, baptistă etc. deveneau una singură, Biserica Creştină, la Geneva se pusese punct tuturor focarelor de război de pe planetă, iar în Estonia se descoperise, în fine, vaccinul anti-SIDA...

Acumularea în trombă a dezastrelor, calamităţilor, plăgilor, erupţiilor vulcanice etc. se face deopotrivă frisonant şi hohotitor, aşa cum îi şade bine unei moralizări indirecte, încadrabilă - de pildă - în definiţia cioraniană a progresului ca "l'élan vers le pire". OZN-urile cu Aliens devastatori aterizează desfoliindu-se muzical pe ritmul fetelor din The Corrs (What Can I Do to Make You Love Me?), în Norvegia se dezlănţuie "isteria sindicală naţională", la Ostende începe Festivalul mondial al fenomenelor paranormale, o sută zece mii de femei libiene acceptă implanturile cu "material genetic aparţinînd altor naţii" fiindcă "dispariţia unui popor este o perspectivă înspăimîntătoare".

În tot cazul, secvenţa Bucureştilor, cu "insula dintre Universitate şi Piaţa Victoriei" rămîne chinuitor de memorabilă, oricît de picante ar fi cadrele "demenţei electronice" ("roboţii din fabricile de maşini s-au pus pe asamblat mici monştri de metal..."), ale erupţiei closetelor din Travermunde şi mai ales declanşarea orgiei sexuale planetare, cu sloganul "Love now". O "recuperare istorică", aceasta din urmă, "pentru trilioanele de împrejurări în care am fi putut (şi ar fi trebuit) s-o facem, dar ne-am abţinut din varii motive".

Iar dacă ţinem cu tot dinadinsul să extragem morala fabulei, ei bine, poftim, pe tot parcursul cataclismului planetar care a durat fix o lună "nu s-a înregistrat, la nivel mondial, nici o infracţiune"!


Un cuplu adamic într-o lume pe dos

O lectură critică sclifosită v-ar vorbi despre cele trei teme ale Sfîrşitului lumii: tema catastrofică, în tradiţia milenarismului şi speculînd moralizator blestematul nesaţiu de apocaliptic al mass-media lumii moderne; tema erosului compensator, ipostaziat cvasi-adamic în relaţia Liviu-Carmen; şi tema autorului, textuat, acesta din urmă, ici şi colo printre nodurile naraţiunii, fie direct, fie oblic, adică în relaţie cu Liviu: "Şase fracturi, între 5 şi 14 ani (...) Un an la Spiru, trei la Viteazu. Clasă specială de mate. Nici o pasiune pentru mate. Pregătiri pentru Actorie..." şi tot aşa, căsătoria, defularea în scris... "Şi zece locuri de muncă în optsprezece ani", inclusiv Flacăra şi Cotidianul.

Am putea complica şi mai mult lucrurile o dată cu ideea cărţii care se scrie pe măsură ce este citită, un soi de mise-en-abîme, sau cu interacţiunea dintre narator, închipuirea textuală şi dezlănţuirea lumii obiective pe fond de lume virtuală. "Ştiam ce face, bîigui Carmen. Dar nu pot să cred că... De fapt, ce Dumnezeu mai e de crezut şi de înţeles? Aş vrea să-l găsesc, să vorbesc cu el, să-i spun... Cred că pot opri toate astea... (...) Nu înţelegi că s-a terminat?... Nu înţelegi că e prea tîrziu?... Liviu nu mai există!... Cartea... Cartea se scrie singură... Femeia se întoarse încet spre calculator. Pe monitorul rămas intact defilau fraze după fraze, în vreme ce o mînă nevăzută apăsa literele una după alta." În sfîrşit, aceeaşi lectură "fiţoasă" s-ar întreba dacă episodul corsarilor lui Paracelsus este parazitar în context sau nu.

În ce mă priveşte, am preferat tonul unor secvenţe precum aceasta: "Liviu trăia. A trăi - iată un lucru extraordinar. Să te mişti, să respiri, să priveşti cerul. Să n-ai cancer, să n-ai SIDA, să nu fii impotent. Să bei o bere, să auzi un banc bun, să te întîlneşti cu un prieten. Să fii viu. Nu-i de lepădat".

De bună seamă că simţi în subtext ironia, autopersiflarea, dar asta nu subminează, ci, dimpotrivă, întăreşte sfînta banalitate a străvechii filosofii care a insuflat şi forţa ionesciană din Regele moare. Cîţi prozatori mai au curajul să scrie astfel, fără frică şi prihană, fără teama de ridicol, de tezism şi malinterpretare?

Liviu rămîne cu Carmen şi vor trăi amîndoi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Pereat mundus, ce-are a face?