Vă amintiţi cum? Îl întrebă cu un surâs egal androidul. Nu, răspunse confuz.
Nu a mai rămas nimic? Căută cu privirea în jur, nu.
Regret, tristeţe? Cu buzunarele întoarse pe dos, răspunse zâmbind, zero.
Ştiţi unde le-aţi lăsat? Hmm, făcu un gest vag în spate, pe acolo.
Aveţi nevoie de încă 30 de minute în camera holografică. Daaa, se entuziasmă el.
În întuneric, o edenică lume crescu pe pereţi şi vocea caldă reîncepu: Eşti perfect. Eşti acasă. Totul e bucurie. Nu mai ai nevoie de nimic. Eşti complet.
