Cum se mai moare în lume, când nu se moare de coronavirus

Un sicriu de zinc desfăcut şi sprijinit de-un stâlp a fost găsit săptămâna trecută pe o stradă din Bucureşti. Cu două zile înainte, unul identic fusese aruncat la o groapă de gunoi de la marginea oraşului. Sicrie din acelea în care sunt îngropaţi morţii de coronavirus. Cu capacele desfăcute, goale, fuseseră abandonate după ce corpurile aduse din străinătate în ele au fost scoase şi îngropate în sicrie de lemn. Ca să poate rudele de aici, din ţară, să mai vadă odată mortul şi să-l ducă la groapă creştineşte.

OMS a anunţat că din decembrie 2019 până azi au murit de coronavirus peste 2,8 milioane de oameni, pe întreaga planetă. Nimeni n-a anunţat câţi s-au stins, de atunci încoace, altfel, nu sufocaţi de virusul care ne-a dat definitiv vieţile peste cap, celor care încă îi supravieţuim. Se moare şi altfel pe pământ, cum se murea şi înainte de coronavirus. Se moare, evident, de moarte bună, fără nimic dramatic, fără numărătoare de victime, se moare însă şi violent, şi stupid, şi trist şi dramatic.

În Germania, un tânăr din Suceava a fost ucis de o căprioară. Duminică de dimineaţă, pe locul din dreapta al unei maşini, băiatul a murit pe loc atunci când animalul, ricoşat din alt autoturism, a trecut prin parbriz şi l-a strivit. Nici n-a apucat să înţeleagă ce i se întâmplă.

Într-o staţiune de lux mexicană, o femeie poliţist la care se uitau trei colegi bărbaţi s-a urcat cu genunchiul pe spatele unei refugiate dintr-o ţară din America Latină şi i-a rupt instantaneu două vertebre cervicale. Femeia, ţintuită deja cu faţa la pământ şi încătuşată, a mai apucat să ţipe scurt de durere şi şi-a dat sufletul. Au mai venit patru poliţişti cu o camionetă, i-au aruncat corpul în benă şi au plecat.

În seara în care şi-a terminat ultima cursă ca şofer de camion, un italian a murit lovit cu TIR-ul de un coleg român, în parcarea firmei la care erau amândoi angajaţi. Românul a plâns când se ruga de poliţişti să-l creadă că nu l-a văzut în oglindă pe şoferul care a doua zi ieşea la pensie.

La Mărăşeşti, bulibaşa romilor tradiţionali din Vrancea bea o cafea într-una din primele zile cu soare din martie, la o terasă de pe marginea drumului, împreună cu câţiva prieteni, ziua-n amiaza mare. Transmitea live pe Facebook întâlnirea, după ultima modă care-i ţine pe prieteni, supuşi, duşmani, invidioşi şi curioşi aproape. Transmisiunea s-a întrerupt brusc, înainte să apuce să răspundă la două saluturi şi trei urări de viaţă lungă. Imaginea s-a mişcat, un zgomot surd, apoi nicio mişcare. Cei care-l urmăreau au aflat, tot de pe Facebook, ceva mai târziu, că bulibaşa se prăpădise lovit în plin de o roată desprinsă de la o basculantă în mers.

În California, de ziua ei, o mamă i-a luat pe cei cinci copii şi alături de soţul ei au decis să aniverseze într-un parc natural. Pe drum, un arbore sequoia de 50 de metri înălţime s-a rupt şi a căzut peste maşina în care era întreaga familie. Mama şi tatăl au murit pe loc, niciunul dintre copii n-a fost rănit.

Se moare în lume nu doar de coronavirus. Morţi triste, violente, nedrepte, prosteşti, neînţelese. Se moare anonim, dar şi celebru, prin pagini de publicaţii online. Şi oamenii citesc, află şi se închină, speriaţi şi mulţumiţi că nu li s-a întâmplat lor. Şi nimeni nu mai numără, ca şi cum e firesc să se mai şi moară.

De un an viaţa ni s-a schimbat definitiv şi numărăm morţii de coronavirus ca şi cum căutăm explicaţii să înţelegem ce am pierdut în ultimul an şi nu vom mai regăsi niciodată. Şi numărăm tot mai rar şi mai fără spor oamenii vii din lume, înconjurându-ne de morţi şi de frica de a nu fi noi următorii pe lista celor peste 2,8 milioane număraţi ca la carte de socotitorii pandemiei.