Cunoşti un doctor bun?

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


De la o vreme mă întorc tot mai des cu gândul la trecut. Mai demult, cuvântul trecut nu-mi spunea mare lucru. Trecutul meu măsura pe atunci prea puţin. Cu anii, el a crescut pe nesimţite şi a ajuns să reprezinte cea mai mare parte din viaţa mea. El ascunde multe momente care m-au marcat. Acum, pe lângă bucuria pe care o simt când cumpăr o carte şi mă apuc s-o citesc, a mai apărut una: să scormonesc îndelung prin trecutul meu. Din anii pe care i-am lăsat în urmă, s-au adunat teancuri de amintiri. Le răsfoiesc aşa cum aş răsfoi o carte pe care am mai citit-o. Şi constat că şi o carte citită o poţi reciti, după trecerea anilor, cu acelaşi interes şi cu aceeaşi emoţie. Întorc din nou, pe toate feţele, momentele cruciale încercând să aflu de ce pe unele dintre ele le-am trecut cu bine, iar pe altele nu. Ajung la aceeaşi concluzie: Chaplin a avut dreptate când a spus: "Ce păcat că la răscrucile vieţii noastre nu ne aşteaptă niciodată o călăuză."


Era prin 1954 când un grup de 20 de elevi selectaţi din cele trei clase a unsprezecea ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu urma să fim primiţi în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Făceam şi eu parte dintre ei. Selecţia fusese făcută, cu câteva luni în urmă, la sfârşitul precedentului an de învăţământ de către câţiva activişti de partid de la Comitetul Orăşenesc împreună cu diriginţii celor trei clase. Criteriile fuseseră: originea socială, nota la purtare şi, în ultimul rând, rezultatele la învăţătură. Se ştia că, dacă primele două criterii corespundeau, al treilea nu mai juca nici un rol. O sală de clasă fusese pavoazată corespunzător cu lozinci şi portretele membrilor Comitetului Central al Partidului, în număr de şapte, în frunte cu Gheorghiu Dej, conducătorul partidului şi statului la acea vreme. Catedra fusese acoperită cu o faţă de masă roşie iar pe ea fuseseră aşezate două ghivece cu flori. O comisie compusă din trei activişti de partid luase loc la masa respectivă. Aşteptam emoţionaţi, în picioare pe culoar să fim chemaţi pe rând în faţa comisiei. Depuseserăm cu o lună înainte, la Comitetul Orăşenesc de Partid, formularele de adeziune completate şi semnate. Nu mai ţin minte în ce ordine am fost chemaţi. Ţin minte doar că eu am fost printre ultimii. Când primul candidat a ieşit după circa 5 minute, ne-am înghesuit curioşi în jurul lui, dorind să ştim ce întrebări i s-au pus.
"Păi, m-au întrebat că ce lucrează părinţii, că dacă sunt membri de partid, că dacă am rude la ţară şi că dacă sunt colectivişti, şi la urmă m-au întrebat că de ce vreau eu să intru în UTM?"

Până la ultima întrebare nu era nimic neaşteptat. Dar această ultima ne-a cam pus pe gânduri. Am întrebat curioşi:
- Şi ce-ai răspuns tu la asta din urmă?
- Păi, le-am spus chestia aia cu cărămida.
- Cu cărămida? Care cărămidă?
- Păi, mi-a spus-o şi mie unul care a intrat anul trecut în UTM. Trebuie să spui aşa: "Vreau să intru în UTM ca să pot pune şi eu o cărămidă la construcţia socialismului în Republica Populară Română". L-am privit neîncrezători. Cum însă nici unuia dintre noi nu ne-ar fi dat prin cap un răspuns mai bun, ne-am gândit să răspundem şi noi în acest fel acelei întrebări absurde.
 
Am constatat mai târziu că absolut toţi răspunseserăm exact cu aceleaşi cuvinte. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că niciunul dintre membrii comisiei n-a avut nimic de obiectat la acel răspuns stereotip, sunând mai degrabă a glumă proastă, dacă nu chiar a bătaie de joc. Ţin minte chiar că după rostirea acelui răspuns, câteva clipe, mie mi-a fost puţin teamă până ce membrii comisiei au dat, în fine, aprobator din cap şi mi-au permis să plec. Ceea ce rosteam noi în faţa acelei comisii era o lozincă inventată de analfabeţii partidului. Cine ar fi avut curajul să comenteze o lozincă? Noi ne temeam de activişti, iar aceştia se temeau atât unul de altul, cât poate şi de noi. Trăiam începuturile limbii de lemn.
 
Aceasta consta din cuvinte şi expresii şablon, fabricate de ideologii partidului, pe care, dacă le foloseai, indiferent în ce împrejurare, puteai fi sigur că nimeni nu le va comenta. Mai mult decât atât, te legitimau ca om de încredere al regimului.
 
Un an mai târziu aveau loc în ţară alegeri generale. Se alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci).
 
Câteva echipe de UTM-işti primiseră sarcina să patruleze pe străzi în noaptea premergătoare zilei alegerilor.
 
Făceam şi eu parte dintr-o asemenea echipă. Ce rost avea această patrulare, nu ştia nimeni. Nu ne preocupa însă pe atunci această întrebare.
 
Era toamnă târziu. Spre miezul nopţii se pusese ceaţă şi se făcuse frig. Veselia cu care începuserăm "patrularea", veselie care se explica doar prin aceea că ni se dădea ocazia să petrecem o noapte întreagă în gaşcă, lipsind motivat de acasă, începea încet să se risipească. Terminaserăm toate poveştile, somnul ne cam dădea târcoale, iar frigul ne pătrundea tot mai adânc prin canadienele noastre subţiri de doc. Timpul rămas până la şapte dimineaţă, ora la care trebuia să ne încheiem "misiunea", trecea tot mai greu. Se făcuse 4 dimineaţa.
 
Atunci, unui coleg care purtase tot timpul cu el un băţ de vreo doi metri, gândit ca mijloc de apărare împotriva câinilor, i-a venit pe neaşteptate ideea să bată cu el în geamul unei case. Când fereastra respectivă s-a luminat, primul gând care ne-a venit nouă, celorlalţi, a fost s-o luăm la fugă. Geamul s-a deschis şi a apărut un bărbat în pijama, cu părul în dezordine şi ochii cârpiţi de somn. Înainte ca el să apuce să ne înjure sau să ne ameninţe că va chema miliţia (poliţia), aşa cum ne aşteptam, omul nostru cu băţul i s-a adresat pe un ton grav:
- Sculaţi-vă, dragi tovarăşi, şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Omul de la fereastră a rămas câteva clipe mut, nesigur, după care a închis fereastra la loc fără să scoată niciun cuvânt.

Se pare că întâmplarea l-a încurajat pe colegul nostru, încât s-a decis s-o repete. De la cea de a doua casă n-am mai dat să fugim. Am rămas pe loc în grup compact, aşa cum o făceam în copilărie când ne pregăteam să începem a colinda la câte o casă. Am ascultam cu feţe grave apelul, mereu acelaşi, rostit de colegul cu băţul. Plecam apoi mai departe, şi când acesta socotea că a lăsat o distanţă convenabilă de la ultima casă, repeta întocmai sceneta. Am mai trezit începând din acel moment încă aproximativ 15 familii, având grijă să schimbăm mereu strada. N-am auzit în tot acel timp niciun protest, nicio ameninţare, nicio înjurătură. Acea frază magică paraliza şi amuţea pe loc pe toţi cei ce apăreau la ferestre:
Sculaţi dragi tovarăşi şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Reacţia lor consta doar dintr-o tăcere speriată, nedumerită şi o închidere cuminte a ferestrei. Şi asta, într-o duminică rece de toamnă la 4 dimineaţa, într-o zi în care urma să aibă loc o farsă electorală care oricum nu interesa pe nimeni. O glumă mai proastă nu ne putea da prin cap.

Până la ora şapte nici n-am mai simţit cum a trecut timpul. Nu ne-a mai fost nici frig şi nici somn. Ne prinseserăm într-un joc care ne distra şi în care se amestecau prostia cu plăcerea perversă inspirată din realitatea pe care o trăiam. Încercam să ne jucăm şi noi cu teama oamenilor. Ne simţeam invulnerabili. Nu realizam faptul că în acea noapte trăiam ceva periculos. Găsiserăm metoda prin care poţi aduce oamenii la tăcere după bunul plac. Numele acesteia era teroarea, iar noi, luând exemplul celor ce ne conduceau, ne luaserăm singuri dreptul de a o folosi timp de o noapte. Era o senzaţie nouă care ne plăcea.

La ora şapte am semnat toţi patru în registrul de la Comitetul Orăşenesc de Partid, sub menţiunea şablon din acea vreme: "Raportăm că în timpul serviciului nostru, nu s-a întâmplat nimic deosebit." În acel an, cancelarul de atunci al Germaniei, Konrad Adenauer spunea într-un discurs ţinut la Berlin cu ocazia întoarcerii dintr-o vizită în Uniunea Sovietică unde obţinuse ca o sută de mii de prizonieri germani să se poată repatria: "noi, oamenii, trăim cu toţii sub acelaşi cer, nu avem însă toţi şi acelaşi orizont". Am revăzut acest discurs de curând într-un film documentar-istoric şi mă întrebam: câţi dintre noi or fi înţeles atunci ce a vrut să spună?


În Martie 1953, când a murit Stalin, eram în clasa a zecea de liceu şi eram la cursuri când, într-o recreaţie, ne-a adus un pedagog această veste. La rândul său, acesta o aflase de la un profesor care o auzise la radioul din cancelarie. Era o veste neaşteptată. Auziserăm că Stalin ar fi bolnav, dar nu pe moarte. Ne întrebam ce se va întâmpla acum? Profesorii care au intrat la orele urmând aflării acestei veşti n-au scos nicio vorbă în legătură cu ea, lăsând impresia că nu ştiu nimic, de teamă probabil să nu facă sau să spună ceva greşit. Era un moment dificil. Un singur profesor a făcut excepţie: profesorul de limba rusă. Acesta, după ce a intrat în clasă, s-a oprit în picioare lângă catedră şi a rămas câteva clipe tăcut, privind în jos. Apoi, cu noi stând în picioare preţ de încă vreo două minute, a rostit cu glas stins, copleşit de durere: "Iosif Stalin nu mai este!".

Ne-a spus după aceea să ne aşezăm. El a mai rămas însă câteva momente aşa, în picioare, părând că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. S-a aşezat apoi la catedră, a scos din servietă o carte şi ne-a citit cu un glas stăpânit de emoţie un text în limba rusă, conţinând ceva despre viaţa marelui dispărut. După mai puţin de un sfert de oră şi-a luat lucrurile şi a părăsit clasa în linişte, la fel de tulburat precum venise. Noi am mai rămas la locurile noastre câteva minute, neştiind ce să facem. Când ne-am dat seama că el nu se va mai întoarce la oră, după multe discuţii, am vrut mai întâi să ieşim în curte să ne bucurăm de o pauză mai lungă, dar am hotărât totuşi să ne petrecem timpul rămas în clasă. Ieşind pe culoar am fi deranjat cu gălăgia noastră toate celelalte clase. Câţiva au început, ducându-se la catedră, să-l imite pe profesor, maimuţărindu-se şi făcându-se că plâng. Cu o batistă ţinută la gură, repetau printre suspine:
"Iosif Stalin nu mai este!"

Despre profesorul nostru de limba rusă, un om trecut de 60 de ani, ştiam puţine lucruri. În 1946 se introdusese limba rusă în toate şcolile din ţară. Găsirea unui număr atât de mare de profesori de limba rusă ar fi fost o problemă de nerezolvat. În acelaşi an s-a înfiinţat la Bucureşti "Institutul Maxim Gorki" destinat formării de profesori de limba rusă, foarte necesari într-o ţară ocupată, de fapt, de marele vecin de la Răsărit. Până la apariţia primelor promoţii, însă, trebuia găsită o soluţie. S-a apelat atunci la persoane care declarau că ar cunoaşte limba rusă. O comisie ad-hoc purta o scurtă discuţie cu candidatul respectiv, în urma căreia decidea dacă acesta are cunoştinţele necesare pentru a ocupa postul de profesor de limba rusă. Cei ce aveau sarcina de a-i examina pe candidaţi, cunoscând nevoia mare de asemenea profesori, îşi scăzuseră exigenţa la zero, promovându-i pe toţi.

Se ştie că în vara anului 1940, prin pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică, ţara noastră fusese obligată să cedeze Uniunii Sovietice ţinutul Basarabiei. Pe lângă armata română şi funcţionarii administraţiei locale care au revenit în ţară, s-au refugiat atunci din Basarabia şi câteva zeci de mii de basarabeni. Ei se temeau că, rămânând, vor fi deportaţi în lagărele din Siberia. Acest lucru avea să se şi întâmple cu cei ce n-au avut curajul să plece. Câteva zeci de familii de basarabeni care veniseră atunci în România au ajuns şi în Sibiu. Profesorul nostru de limba rusă, despre care vorbeam mai sus, aparţinea uneia dintre aceste familii. Născut fiind acolo "se descurca în limba rusă", îndeplinindu-şi acum mulţumitor rolul de profesor pentru această limbă. De fapt, nici un profesor de limba rusă din acea perioadă n-ar fi putut fi mai bun.

Ceea ce n-am înţeles, este următorul lucru: cum poate un om care în 1940 fuge din Basarabia ca să scape de lagărele lui Stalin, în condiţiile dramatice care se cunosc, ca după numai câţiva ani în România, unde-şi găsise adăpost şi siguranţă, să plângă la auzul morţii lui Stalin? Acest caz mă face să-mi amintesc de o glumă care circula pe timpul lui Ceauşescu: grănicerii români de pe Prut prind un bărbat care încerca să treacă fraudulos frontiera spre Rusia. Telefonează comandantului lor, întrebându-l ce să facă cu acesta. Răspunsul primit: "Internaţi-l la balamuc, că şi-a pierdut minţile!".

În acea zi de Martie 1953, dată marcată puternic de vestea morţii lui Stalin, noi elevii ne aşteptam să fim adunaţi într-o sală unde directorul să ne ţină un discurs în legătură cu tristul eveniment. N-a fost aşa. Probabil că instrucţiunile de la centru întârziaseră. Autorităţile comuniste de la Bucureşti fuseseră luate prin surprindere şi nu se dezmeticiseră încă din şocul neaşteptatei veşti.

Spre seară au apărut ediţiile speciale ale ziarelor cu portretul lui Stalin pe prima pagină în chenar lat, negru. Radioul şi-a adaptat programul, umplându-l în întregime cu marşuri funebre şi reportaje de la mitingurile de doliu organizate în mare grabă. Pe fondul acestei "mari tristeţi" au apărut (cum s-ar fi putut altfel?), chiar de a doua zi, şi bancurile. La vremea respectivă, alimentele de bază, dar şi multe articole de îmbrăcăminte, fiind raţionalizate, se distribuiau pe cartelă. Pe bonurile din cartelă erau înscrise articolele ce puteau fi cumpărate. În fiecare cartelă mai existau însă şi câteva bonuri cu menţiunea: "diverse". Acestea puteau fi folosite la cumpărarea unor articole care nu făceau parte din categoriile obişnuite, dar care se găseau mai rar, apărând în magazine cu anumite ocazii în stoc limitat. În situaţiile respective puteai citi pe uşa magazinului un aviz scris de mână anunţând: "Distribuim şosete pentru femei pe bonul diverse".

Gluma care apăruse chiar a doua zi după moartea lui Stalin suna aşa:
"S-a anunţat la radio că pe bonul diverse din cartelă, se dau de azi gratis lumânări şi colivă."